Daniela Terzi-Barbăroșie: Calea iertării este vindecătoare, în primul rând pentru sine!

Daniela Terzi-Barbaroșie niciodată nu și-a dorit să renunțe la profesia ei. Deși, cel mai greu trece peste ședințele cu părinții care și-au pierdut copiii. La propriu și la figurat. Nu crede că poți depăși pierderea oamenilor dragi. Doar înveți să trăiești cu acest dor imens. Poate anume din acest motiv cel mai mult prețuiește zorii fiecărei zile, ca expresie a unei noi șanse. Și niciodată nu a regretat … că nu regretă!

Daniela Terzi-Barbaroșie: Fondatoarea Centrului psihologic „Sinesis”, psihologă psihoterapeută de familie și cuplu

Femeia modernă este o persoană autonomă și exploratoare, care are curaj, luciditate și determinare, pentru a afla cine este, care îi este menirea, încotro merge, unde vrea să ajungă. Și cu cine alături.

Oamenii, bărbați și femei deopotrivă, s-ar putea să aibă nevoie de concurență în calea devenirii lor, de o competiție sănătoasă care generează creștere. E necesar curajul, cel mai mult, probabil. Pentru a sparge tipare și gheți și pentru a-i încălzi pe cei înghețați, pentru a răsturna tabuuri și a elimina prejudecăți. Concurența neloială intimidează și te limitează.

Calea iertării este vindecătoare. Și în primul rând, pentru sine. Când e vorba de viața personală a fiecăruia, nimic nu „trebuie”: fiecare dintre noi are calea și potecile sale. La fel cum diferite ne sunt și „destinațiile”.

Sunt multe situații și mulți oameni care mi-au schimbat viața, de bine și de… învățătură. Omul care literalmente a făcut-o la 180 grade este soțul meu, pentru că atunci când l-am cunoscut eram în pregătiri pentru imigrare și respectiv, nu am mai plecat. Cele mai vitale, mai prețioase și mai cumplite în același timp sunt însă trei dăți care mi-au dat viața peste cap: o zi din februarie, 2002, una din noiembrie, 2016 și o altă zi din ianuarie 2020. Am înțeles în aceste zile efemeritatea vieții și respectiv am ales să o trăiesc cu tâlc. Pentru mine, pentru cei dragi și pentru alții.

Omul ce mă sprijină în toate este… Omu’meu.

Am avut o copilărie împărțită între două lumi: una frumoasă și plină de descoperiri, voie bună și afecțiune și o alta, zdruncinată de anumite evenimente traumatizante, pentru un copil, o lume plină de disperare, frică și neputință.

Îmi place să merg desculță prin iarbă, să stau la șemineu, să ascult muzică, să citesc poezii, să privesc oamenii și natura, să ascult păsările, să inventez rețete, să stau lipită de un copac, să mă ocup de mica noastră prisacă din grădină, să plivesc iarbă și să răsădesc flori.

Profesia mea e un privilegiu: o mare sursă de bucurie, un pelerinaj continuu înspre sufletele unor Oameni care ajung să-mi fie foarte dragi, pe care îi admir enorm. O meserie foarte recompensatoare din punct de vedere emoțional: e o plăcere imensă să pui în valoare opera – care este Omul – prin descoperirea notelor sale proprii, și orchestrația potrivită, unică în felul său, de fiecare dată, la fiecare Om. Un periplu către sinele meu și al altora ca mine. Probabil, misiunea mea pe pământ. Sau una dintre.

În meseria mea poți lucra atât cât poți. Și eu vreau să pot mult și bine. Dar la bătrânețe, oricând o fi și orice o fi însemnând asta, aș vrea să am destul curaj și experiență de viață încât să povestesc, prin scris, despre frumusețea Oamenilor.

Abonează-te la articolele

Vip Magazin