Nu-i place când i se spune „Eugeniu”, pentru că îl cheamă Eugen. Vine rar la Chişinău, recunoaşte că vine cu mult dor, dar pleacă cu durere. Muzica îl poartă în ultimii ani spre trei capitale: Moscova, acolo unde creaţia lui este solicitată şi muzica lui este publicată şi distribuită, Chişinău, acolo unde îi este familia şi casa în veşnice reparaţii şi reconstrucţii, şi Bucureşti – oraşul despre care spune că încă vrea să-l cucerească.

Am fost oaspete în casa lui Eugen Doga şapte zile, încât ajunsesem să cunosc orarul de dus la fete al motanului Amur şi orele când căţelul Luxor preferă să stea în braţele stăpânului său. Am cunoscut-o pe doamna Natalia şi am învăţat să-i citesc răspunsurile în ochii ei superbi, jur că n-am mai văzut aşa ochi albaştri în viaţa mea. Am ascultat istoria impresionantă a unui om devenit deja legendă, ca, pe urmă, la descifrare, să descopăr că în toate istoriile pe care mi le-a povestit, nu a avut niciodată ambiţia să fie pe primul loc, personajul principal, centrul universului. Nu rare au fost momentele când în loc să vorbească, Eugen Doga a preferat să audă şi atunci am înţeles că el are o uimitoare capacitate de ascultare.

Aşezaţi comod în fotoliile din salonul nefinisat al lui Eugen Doga de la Chişinău, am impresia că ne-am afla undeva pe acoperişul lumii, senzaţie dată de norii care parcă se înghesuie să intre prin acoperişul de sticlă al încăperii. Aici îmi este dat să aflu istoria unui copil desculţ ca toţi copiii din Mocra (Transnistria), un neastâmpărat şi un neîmblânzit căruia nu i-a păsat că drumul e cu pietre, iar el – cu picioarele goale. Şi picioarele acelea răpăiesc necontenit, ca picăturile de ploaie vara, ca degetele mâinilor pe clapele pianului…

Biografie

1937 – născut la 1 Martie, satul Mocra (Transnistria), R. Moldova, în familia ţăranilor moldoveni Mitri (Dumitru) şi Lisaveta (n. Vizer).
1943 – 1951 – şcoala primară din satul Mocra.
1951 – 1955 – Şcoala de muzică (liceu) de la Chişinău, clasa violoncel, prof. Pablo Giovanni Baccini.
1955 – 1960 – Conservatorul de Stat de la Chişinău, clasa violoncel, prof. Grigore Hohlov.
1960 – 1965 – Institutul de Arte de la Chişinău, clasa compoziţie şi teorie a muzicii, prof. Solomon Lobel. Cursuri de dirijat simfonic.
1957 – 1962 – violoncelist în Orchestra Radiodifuziunii de la Chişinău.
1962 – 1963 – profesor la Şcoala de muzică „Eugen Coca”, Chişinău.
1963 – 1967 – profesor la Şcoala de muzică „Ştefan Neaga” de la Chişinău, redactor muzical la editura „Cartea moldovenească”, Chişinău.
1967 – 1971 – funcţionar la Ministerul Culturii, responsabil de viaţa muzicală din RSS Moldovenească.
1971 – prezent – liber-profesionist, colaborează cu cele mai prestigioase studiouri de film de la Moscova, Kiev, Minsk, Bucureşti, Taşkent, Baku, Vilnius.

Activitate politică
1989 – 1991 – deputat în Congresul deputaţilor poporului din URSS, Moscova, ultimul Parlament sovietic.
Familia
1962 – se căsătoreşte cu Natalia Alexandrova, originară din Moscova.
1966 – se naşte fiica Viorica.
2001 – se naşte nepoţelul Dominic-Dumitru. 
07În ceea ce mă priveşte pe mine şi muzica, Domnul le ţine pe toate în taină şi bine face! Că dacă n-ar fi aşa, ar fi plină lumea de compozitori.

Se vede că în fiecare dintre noi sunt nişte gene, noi suntem o părticică din acest Univers, în fiecare dintre celulele noastre stă acest Univers, în toată complexitatea sa şi, deoarece sunt aceste gene, cred că întâmplător, când mergea Domnul-Dumnezeu acolo, pe norii de deasupra Mocrăi, care sunt ca nişte bolovani, s-a poticnit la un moment dat şi i-au căzut de prin buzunare nişte gene din astea care au nimerit în Mocra, peste capul mamei mele sau poate al tatei şi uite că aşa au ajuns la mine. Altfel cum poţi să explici că în satul Mocra am apărut eu, care, pe atunci, în viaţa mea ascultasem doar un taraf venit în sat la noi din Basarabia?!

Taraful venise la unchiul meu, care locuia peste harmanul nostru, acolo era mahalaua Dogarilor. Cândva, străbunelul meu, care avea mulţi băieţi, le-a împărţit pământul şi le-a făcut tuturor case şi toată mahalaua era plină de Doga. Unchiul era mai înstărit, în timpul românilor avea un  magazin unde vindea sare, gaz, săpun, de toate cele trebuincioase pentru gospodărie. Şi el a invitat la o petrecere lăutari din Basarabia. Îmi amintesc că aveau o scripcă, un ţambal la gât şi o tamburină şi au cântat ei toată noaptea şi mi-a rămas în memorie până acum acest taraf.

Pe urmă, la noi în sat erau două fanfare care cântau extraordinar, când se luau la întrecere! La nunţile de altădată petrecerile se făceau separat la mire şi la mireasă. Nunta începea de obicei vineri seara şi dura sâmbătă, duminică. Spre sfârşitul zilei de duminică se ducea mirele cu căruţa să ia mireasa, fiecare cu orchestra sa şi, când se întâlneau aceste două orchestre, ce minune era! Era o competiţie puternică şi asta tot mi-a rămas în memorie. Şi tare vroiam şi eu să născocesc ceva, să fac şi eu să cânte această fanfară. Dar cum să fac? Pe atunci nici nu ştiam că există note muzicale, dar făceam nişte semne cu creionul pe hârtie…
Ceea ce m-a mirat foarte mult acum zece ani, când am început eu să însuşesc computerul, e că există un asemenea program, scris exact aşa cum îmi imaginam eu altădată. Cine ar fi ştiut pe atunci că va fi inventat computerul? El nici în literatura fantastică nu exista! 02Aparat de radio la noi în sat nu era, dar la magazin erau nişte radiouri cu căşti. De unde însă să iau eu bani şi să cumpăr? Eram prin clasa a cincea şi deja învăţam fizica, care mă interesa foarte mult şi căutam cărţi tehnice pentru amatori. Radioul mă interesa şi mi-am făcut singur un aparat din piese realizate de mine, numai că „prindea” undele cu mult mai bine decât cel de la magazin. Mi-am făcut singur şi detectorul care transforma aceste unde electrice în unde sonore, în jurul harmanului nostru erau nişte salcâmi înalţi, frumoşi, drepţi şi foarte buni pentru antene. Am întins fire în toţi copacii aceea, pe care le pusesem în formă de litera Г şi П rusesc, verticale, orizontale, mixte, ştiam din cărţi lucrurile astea şi, desigur, făceam conexiune cu pământul. Toate găleţile zincuite le îngropam în pământ şi le puneam şi sare, ca să tragă mai bine. Odată îndeletnicirile astea erau să mă omoare. Am iscat un fulger în plină zi cu cer senin şi m-a aruncat la câţiva metri.

Şi la acest radio al meu am auzit că la Chişinău se face admitere la şcoala de muzică, cu toate că atunci nu erau vremuri în care să te intereseze muzica, era o foamete să te ferească Dumnezeu, mureau oamenii ca muştele şi trebuia să merg la o meserie unde ne îmbrăcau şi ne hrăneau, şi învăţam mai puţin, numai doi ani. Spre asta mă orientam şi eu, dar uite, căştile astea m-au … zdruncinat.

Am venit cu încă trei băieţi de la noi din şcoală, desculţi, eu eram din şcoala ucrainească. Primul popas pe care l-am făcut la Chişinău a fost la miliţie. Ne-au luat din cauză că eram minori, aveam 14 ani, eram singuri şi neînsoţiţi. Pe urmă ne-au dat drumul şi am venit noi la şcoala asta care acum îmi poartă numele şi vroiam să intrăm, iar paznicul nu ne-a permis şi noi am înnoptat sub praguri. Ne-am cuibărit acolo într-un ungheraş, împreună cu Drujok, un câine negru cu nişte pete albe, mic, care se gudura pe lângă noi şi a dormit şi el cu noi. El era orăşean, un localnic, care ne-a primit prieteneşte, spre deosebire de paznic.

Acest Drujok, care tot stăpân acolo era, ne-a jucat şi festa odată. Dă-l naibii, după aşa ceva ce fel de prieten se mai cheamă? Eram deja în anul doi de studii şi aveam examen la matematică, într-o sală la etajul doi. Şi era un oarecare Kozlovski Ivan Kazimirovici, un polonez care vorbea o română perfectă, erau pe atunci profesori români care abia îngăimau ruseşte. Îmi amintesc că se desfăşura examenul la matematică şi aşa de bine mergea examenul acela! Fiecare, după ce lua biletul, îl lega cu o sfoară şi îl cobora jos pe fereastră, acolo era deja o echipă care pregătea răspunsul şi cu aceeaşi aţişoară îl trimitea sus. Drujok a observat că aţişoara aceea se ridică şi coboară şi n-are ce face, o prinde cu gura şi o ţine. Şmecheria lui ne-a costat foarte mult, se dovedise a fi partizanul lui Kozlovski. Prorectorul Isac Borisovici Ghemler a fost cel care a observat câinele cu sfoara în dinţi, în plus, de capătul sforii mai era legată fiţuica. Nu a fost greu să priceapă ce se întâmplă, a intrat în sala în care susţineam noi examenul şi, evident, l-am trecut foarte prost.

03După noaptea aceea petrecută sub poartă, m-am întors eu acasă. Era început de vară, iar la începutul lui august am primit o înştiinţare, o fiţuică în care eram anunţat că sunt primit la şcoală, dar n-am avut cu ce veni, era mare sărăcie şi ne descurcam greu.
Toţi cei care aveau părinţi, care erau mai înstăriţi au plecat spre şcoli… Eu am venit cu vreo trei luni mai târziu, când săraca mama, după multe nopţi nedormite, numai ea ştie ce a făcut şi cum a adunat şi totuşi m-a trimis la studii.
Când am venit aici, toţi deja citeau pe note, eu habar n-aveam de ele. Mai ales ăştia de la Odesa care învăţau cu mine! Îmi era milă, cum, naiba, au putut mamele lor să-i nască deodată cu pian şi cu vioară? Ei din faşă ştiau totul, noi, fii de ţărani săraci, de unde să ştim şi note? Straniu lucru însă, ei au dispărut, cu tot cu piane şi viori, dar noi toţi ne-am croit un drum. De bine, de rău, am fost capabili, a ieşit ceva şi de capul nostru.

În afară de aparatul de radio, am inventat eu şi o mandolină cu care am cântat chiar şi la nunţi. De ce am inventat-o dacă erau în magazine? Erau ele, dar cu ce să le cumperi? Aşa că mi-am încropit o mandolină dintr-o sită, i-am pus strune din cablu de telefon care se găseau în tranşee, rămase după război, găseai ce vrei acolo. Şi lame, şi telefoane stricate, şi cartuşe, pe care noi le adunam cu poala şi le dădeam foc. Ce frumos mai împuşcau! Dar despre mandolina aceea, eu nu ştiam cum trebuie acordată, o acordam după vreo melodie pe care o cunoşteam. Şi am cântat la o nuntă, am luat atunci şi primul „onorar”, care consta de fapt dintr-o cinste. M-au aşezat la masă şi m-au hrănit. Şi asta era o răsplată mare pe atunci, în acei ani de foamete.

Chişinăul era ruinat şi casele abia se construiau, dar erau încă în picioare pereţii caselor dărâmate. Constructorii erau prizonieri nemţi. În genere, peste tot în preajma Chişinăului, cât veneam eu de la Mocra, la margine de drumuri erau lagăre de concentrare, găseai acolo şi moldoveni, şi nemţi şi pe cine vrei, moldoveni – că erau antisovietici, iar nemţii că erau prizonieri. Era plină lumea de lagăre de concentrare, erau aduşi cu maşini, cu puşca, îi aduceau la muncă şi îi duceau înapoi. Chiar vizavi de liceul unde am învăţat, vedeam cum se construieşte casa asta, aproape toate s-au ridicat în faţa ochilor mei. Fetele erau, ca întotdeauna, frumoase. Dar mă feream de ele şi poate am făcut o mare greşeală. Mi se băgase în cap că trebuie să fiu ascultător, să învăţ.

Trebuie să înveţi ca să ai o bucăţică de pâine, uite asta îmi spunea mama şi eu „rodeam” violoncelul acela zi şi noapte. Aici, la liceu, şi acum sunt găurile în betonul de la scara unde eu cântam la violoncel. Degetele îmi sângerau de atâta efort. Citeam foarte mult, aveam în grijă gazeta de perete a liceului. Bibiliotecara mă îndruma ce să citesc.

Eugen Doga despre mama

„Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pânzele celea din copilărie, aleargă în întâmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gândurile… Ce straniu e!… Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pâine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Şi numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: „De ce plângi, mamă?”. „Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… şi dacă ai şti cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi…”. Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decât vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cântat în filmul „Maria, Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!…”

Despre soţie

De 49 de ani este căsătorit cu Natalia Aleksandrova, femeia care îl aşteaptă, îi este alături, îl crede şi înţelege. Împreună au o fiică, pe Viorica. Venirea pe lume a nepotului Dominic-Dumitru, care acum are zece ani, i-a adus multă bucurie lui Eugen Doga.

Greu se îmbină dragostea pentru muzică şi cea pentru femeie, greu e să alegi cui oferi prioritate. Fiindcă trebuie să jertfeşti. Şi muzica, şi familia, şi femeia, toate sunt la genul feminin. Trei femei sunt cam multe, n-au cum să se împace între ele, trebuie să dai prioritate uneia. Foarte bine că la mine în familie nu mi s-a pus condiţia să aleg.

05Pe Natalia am întâlnit-o întâmplător. Eu trăiam în subsol, ca toţi moldovenii, aşa nouă ni-e sortit să stăm, în cămine ori în subsol. Şi de acolo vedeam numai picioarele care treceau pe la ferestrele mele. Eram în anul doi la Conservator, la Compoziţie. Stăteam la subsol şi scriam muzica mea, acolo era scris după ore totul: lucram la editură, lucram la minister, cântam în orchestră şi învăţam la Conservator, aveam o agendă încărcată şi, în acelaşi timp, mă uitam la picioarele care treceau şi mă gândeam: „Eu trăiesc sub genericul viaţa trece pe alături”. La ora 11 seara, de obicei, mă urcam pe scooter şi mergeam pe Ştefan cel Mare, colţ cu Alecsandri, unde se vindea apă răcoritoare, îmi plăcea limonada. Beam limonadă şi mă întorceam acasă, la 12 trebuia să încep iar programul de lucru şi lucram până la 3, 4 uneori chiar 5 dimineaţa. Nu aveam eu nevoie de mult somn, nici nu-i simţeam lipsa. Şi ieşind din curtea aceea în care locuiam, la ora 11 noaptea, în lumina farurilor am văzut spatele unei fete care se plimba. Aveam dispoziţie bună, pentru că îmi plăcea la ce lucrez şi de aici venea şi dispoziţia şi-i zic: „Девушка, не хотите прокатится по шоссе и вообще…” Şi ea în loc să spună nu, a acceptat. Şi gata, am schimbat programul, în loc să o duc la limonadă, o duc la pădure, în miez de noapte, în drum spre Hânceşti.

Era luna august, pe cer era o lună frumoasă, în acea perioadă mă pregăteam de o călătorie în Transcarpatia, unde urma să culeg folclor. Şi totul era atât de pitoresc, de romantic, nici măcar nu i-am atins mâna, totul era interesant şi pentru ea, şi pentru mine. Ne-am întors pe la ora 2-3 după miezul nopţii. Peste o zi, tot după o astfel de plimbare, ea îi spune mătuşei la care stătea şi pe care o cunoşteam bine: „Noi am hotărât să ne căsătorim!”. Eu prima dată am auzit aşa ceva, rusoaica a luat iniţiativa în mâinile ei, cu toate că la Moscova la ea se pregătea altă nuntă. Şi mătuşa aceea îi spune: „Eu sunt cea care să hotărască? Voi aveţi părinţi”. Ia Natalia receptorul şi îi telefonează mamei sale, aceasta leşină şi ia receptorul taică-său, care îi spune: „Fetiţă dragă, acasă repede!”.    

N-a mai venit ea chiar repede, a plecat peste vreo două zile, dar mi-a luat şi mie bilet de avion, că eram sărac, nici măcar costum nu aveam, de unde bani de drum? Am luat costumul de la garderoba radioului, cu el m-am dus acolo şi peste o săptămână am jucat şi nunta. Înainte de asta, când noi vorbeam de căsătorie, nu de-a noastră, dar în genere, condiţia mea era că soţia mea trebuie să fie neapărat moldoveancă, să cunoască bine limba şi ea a acceptat. Când ne-am căsătorit, ea s-a apucat serios de treaba asta. Un an a făcut cursuri de spaniolă ca să înveţe mai uşor limba română. După aceea, eu mă culcam şi dormeam, ea stătea la bucătărie cu cărţile de limba română, am găsit acolo unde acum e cinematograful „Patria” un manual pentru ruşi editat de o Universitate de la Moscova în limba română, după care ea a învăţat. 

 

Text: Liliana Popuşoi.
Foto: Florin Tăbârţă, arhiva personală.