Citește mai jos decalogul lui Sandu Grecu:

I. Să aştepţi oricât, până se răzgândeşte şi luna
Vin dintr-o familie religioasă, familie în care înţelepciunea s-a potrivit foarte generos cu noi. Oscila ocazional, dar repede se întorcea înapoi. Chiar şi atunci când am îngenuncheat în faţa destinulului şi am rămas fără tată, am simţit înţelepciunea mamei. De la vârsta de cinci ani am crescut  fără el. Ei i-a revenit un rol dublu.  Atunci… am învăţat să o aştept. Ea a fost femeia care m-a învăţat să aştept oricât. Câteodată nu înţelegeam de ce Dumnezeu mă oprea şi îmi spunea: „Nu azi ţi se va împlini visul, va trebui să mai aştepţi”. În prima zi când am venit la Chişinău, am dormit în gară. De ce menţionez anume acest detaliu?  Fiindcă a trebuit să învăţ să aştept până am început să urc treptele propriului teatru. Bancul de la Institutul de Arte îl cunoaşteţi? Atunci când treceam pe lângă biserici vechi sau clădiri părăsite, colegii mei glumeau: „Oh, Grecu, din această clădire se poate construi un teatru”. În ianuarie, de ziua morţii lui Lenin a fost semnat un ordin de fostul viceministru Andreevschi, ordin de fondare a Teatrului „Satiricus”. În 1990 eu deschid acest teatru. Dacă baţi într-un punct zi de zi, această picătură japoneză va străbate diamantul. Toate treptele le-am urcat de unul singur. Acum suntem mai mulţi pe treptele de azi, şi ele sunt, de altfel, mai stabile.

II. Să accepţi orice, chiar şi un pătrat comun
O singură dată nu am respectat acest principiu, dar nu regret. Obrajii mei au fost sărutaţi de atâtea ori în viaţă de copiii mei, încât sunt gata să mai greşesc la fel, dacă era posibil să dau timpul înapoi. Doar să fiu alături de ei. Sandu şi Lucreţia  au crescut odată cu realizările mele. M-am căsătorit tânăr, la 20 de ani. Credeam că mă îndrăgostesc. Am crezut doar. Nu m-am îndrăgostit. Peste şapte ani ne-am despărţit. Apariţia primului copil, scenariile, filmările la Moldova Film, Teatrul „Vartic”… Toate au fost neînţelese de ea. În ziua în care am realizat că îmi joc rolul chiar şi în propria casă, am renunţat la acest rol. Mi-am dat seama că suntem diferiţi. Exista o lipsă totală de comunicare. Deveneam deja doi stâlpi de telegraf uzați de timp. Eu plecasem la Moscova, odată revenit de acolo, relaţia nu a mai mers. Eu sunt persoana care îmbină pragmatismul şi romantismul, dar între pragmatism şi romantism, eu sunt mai romantic. Ea… era atât de departe de tot ce făceam şi gândeam, comunicarea se ţinea pe nişte presupuneri împărtăşite din întâmplare, încât nu merita să mai fim împreună şi ne-am despărţit. Totul devenea o „coabitare” într-un pătrat comun.

III. Să cauţi o iubire uşoară, dacă simţi că nu poţi zbura în a ta
Din clipa în care am divorţat, copiii au rămas cu mine. Eram un flăcau cu doi copii, unul de cinci şi altul de şase ani. Eu aveam 30, Irina avea 19. Simţeam că EA va apărea. A durat mult, un alt început. Cinci luni căutam acei ochi de domnișoară ca să începem iubirea şi ceva timp ca să realizez că nu pot fără ea. Ne-am căsătorit. Am realizat că am trei copii în casă. Sandu, Lucreția și Irina. Ei toţi îmi spuneau tata. Doar acum, când Lucreţia s-a căsătorit şi Sandu a absolvit facultatea la New York, au început să-i spună Irinei mama. Au menționat că abia acum îşi dau seama ce a făcut Irina pentru ei. Irina i-a crescut de la 19 ani ai ei. Ea este femeia pe care trebuia să o aştept, şi să nu mă grăbesc la 20 de ani. Probabil, am aşteptat să crească Irina. Ţineţi minte, tata biologic şi mama biologică pot fi puşi pe acelaşi cântar. Dar nu întotdeauna tata sau mama biologică este mai important decât cel care te-a crescut şi educat. Copiii mei locuiesc în New York, Sandu se descurcă perfect, Lucreţia a absolvit dreptul, căsătorită deja. Stau într-o casă frumoasă alături de o nepoţică fantastică. Comoara noastră comună cu Irina e cu noi deocamdată. Eu fiind fără tată, nici pentru o clipă nu-mi imaginam cum copiii mei ar putea trăi fără mine.

IV. Să întorci capul doar pentru admiraţii ce se văd la lumină
În societatea de azi o familie sănătoasă nu se menţine pe dragoste sau sex, ci pe un respect şi un compromis de milioane. Dacă vrei să ai lângă tine femeia ce ţi-o doreşti, există o regulă pe care ești obligat să nu o respecţi: oferă-i marea libertate. Această libertate îţi oferă în schimb romantism şi pornire. Competiţia provoacă orice stare, cu ea gelozia e mai mobilă, iar cărămizile casei mai rezistente. Nu poţi să-i interzici femeii să admire un bărbat. Tu trebuie să fii mai bun, ca ea să nu întoarcă capul. La fel şi noi, bărbaţii, bifăm acest principiu. Nu sunt călugăr şi nici homosexual. Îmi plac femeile enorm, femeile frumoase îndeosebi. Le admir doar. Iar cei care mai caută iubiri prin alte case încă nu şi-au găsit dragostea. Ţin minte, la una din repetiţii, un regizor a afirmat, motivând un erou din spectacol, că cel care găseşte dragostea adevărată nu va mai căuta nicio femeie. Acel bărbat care mai caută femei e un nefericit deocamdată.

08 V. Să nu-ţi regreţi rolul tău în viaţă
Actorii nu regretă salarii, maşini. Cel mai mare regret al unui actor este faptul că nu s-a realizat sau nu a jucat rolul pe care şi l-a dorit. Actorul are un singur regret, că nu mai poate să-l joace pe Romeo sau nu o mai poate juca pe Karenina. Regretă că a fost o perioadă când era pregătit pentru Mercuţiu, dar nu l-a mai jucat. Ei au reacţii dureroase şi atunci  când se repartizează rolurile, momentul când regizorul trebuie să înţeleagă cine va juca cel mai bine acel rol. Femeile reacţionează mai bolnăvicios. Cel mai curios este faptul că eu repartizez rolurile pe cerc. Azi tu eşti în rolul principal, în următorul spectacol va fi alt actor. Politica rotaţiei este foarte importantă în teatru. Politica repertorială şi politica rotaţiei – două criterii foarte importante pentru mine. În Teatrul „Satiricus” nu există o primadonă, care are doar roluri centrale, iar restul dau ceaiul. Primadona, ca şi decorul, e alta de la un spectacol la altul. De 22 de ani semnez politica propriei mele rotaţii.

VI. Să te potriveşti, inexplicabil, mai multor locuri din scenă
Dan Puric zicea că puterea teatrului constă în diversitatea lui. Foarte des menţio-nez acest detaliu colegilor mei mai ranchiunoşi. Ce s-ar întâmpla dacă toţi am face acelaşi teatru, dacă în lume ar creşte doar un soi de copaci, un soi de flori, fie ele chiar cele mai frumoase? Diversitatea ar însemna lupta contrariului cu concurenţa. Concurenţa duce la evoluţia artei teatrale. Trebuie să existe şi teatre protestante, tradiţionaliste, moderne, revoluţionare, antiteatre. De alftel, am avea o mlaştină de spectacole proaste. Sau bune, dar fără atitudine. Mai bine îl iau pe Cehov şi citesc „Pescăruşul” decât să merg la un spectacol prost. La „Satiricus” nu găseşti spectacole de formă, ci doar de conţinut.

Mulţi ar putea să mă contrazică, dar eu gândesc anume aşa. Este un adevăr pe care l-am recunoscut pe parcursul anilor. Există actori buni, şi actori necesari teatrului.Şi unii şi alţii, ar trebui să ne cucerească prin diverstatea lor. Fiecare dintre ei  îşi merită premiul cel mai bun actor al anului. Important este ca după premii de acest gen, actorul să-şi continue lista sa de realizări. Să nu se alimenteze doar din clipele de aur.

VII. Să-ţi trăieşti clipele de aur, la fel ca şi cele de bronz
Împlinirea unui actor constă în recunoştinţă. Actorilor le place să fie aplaudaţi şi recunoscuţi chiar și în ceața intelectuală în care trăim. Ei pentru asta vin la facultate. Ei pentru asta vin la teatru. Avem actori extraordinar de buni, şi toţi anonomi, fiindcă nu există spaţiu pentru filme bune în Moldova noastră, ca şi ei să poarte alura unui actor veritabil. Aceşti actori rămân a fi aplaudaţi doar de esteţii care iubesc teatrul. Atât teatru mort se produce în RM sub acoperişul teatrului modern, încât avem nevoie deja de un nou Stanislavski pentru a revizui tot sistemul teatrului. Acum e maimuţăreală, unde predomină forma şi mai puţin conţinutul. Goncearov, marele regizor, spunea că spectacolul este un produs uşor alterabil. Valabilă rămâne doar clipa.

VIII. Să-i laşi pe unii să te trădeze. trebuie să reuşeşti şi să-i ierţi
Am fost trădat. Peste trei ani am iertat trădarea, dar am încercat să înţeleg de ce unele relaţii decid să iasă din uz şi revin mai târziu cu replici de împăcare. S-a întâmplat în 1990, atunci când am fondat teatrul şi începutul nu era deloc ușor. Cu o săptămână înainte de premieră, urma să joc un spectacol şi să demonstrez că acest teatru trebuie să existe în Moldova. Tocmai în acea perioadă de pregătire un actor din acest spectacol de premieră a plecat din teatru. A fost una dintre cele mai mari trădări, fiindcă a fost o trădare spontană. De altfel, toate trădările sunt neaşteptate. Afişe, bilete vândute, comisie care vine să vadă spectacolul… Acest actor a revenit peste trei ani în teatru. L-am iertat. A lucrat la „Satiricus” până a decedat. Unele trădări pietrifică chiar şi a doua şansă. Iar eu le-o ofer, dacă merită.

IX. Să pleci, dacă ştii şi de ce, nu doar unde
Nu cred că un actor care pleacă e fericit în limba pe care o vorbeşte în ţara aleasă de el. În 1996 l-am întâlnit la Paris pe Mircea Soţchi-Voinicescu, un actor foarte bun din acele vremuri. Eram în turneu cu două spectacole acolo. După spectacol, el s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Eu sunt Mircea Soțchi-Voinicescu”. I-am zis că l-am recunoscut imediat şi că mergeam la spectacolele lui când eram mic. Era un actor foarte frumos, un intelectual de la Chişinău cu studii la Moscova, un estet al perioadei de atunci, cu o lectură şi o română bine argumentată. L-am văzut foarte trist şi nerealizat la Paris. Ei regretă plecarea… În 1997 am avut ocazia să rămân în Stockholm, să lucrez la Teatrul Regal din Suedia. Nu am putut depăşi momentul şi nu am rămas acolo. Suprafeţele străine sunt foarte reci, nici inima nu bate atât de ritmic în altă limbă. E lumea altor eroi.

X. Să nu numeri zilele între devreme şi târziu
Unii ajung la 30 de ani şi se pregătesc deja de moarte. Cunosc oameni care au doar 50 de ani în paşaport, dar au deja loc şi în cimitir. La 50 de ani omul abia începe a crea cu mâinile sale pline de experienţă. Dar ei continuă să afirme că nu le-a rămas mult. Părinţii noştri de la ţară au îmbătrânit datorită acestei numărări. Cei care nu-şi numără zilele şi îşi trăiesc viaţa cu adevărat, se îndrăgostesc şi la 95 de ani. Important este să crezi în invenţiile imaginaţiei tale colorate, chiar şi la acei 95 de ani, dar să nu te pregăteşti de moarte. E specific poporului nostru să se pregătească de moarte după pensie. Mircea Eliade spunea că balada „Mioriţa” este modul nostru de a exista în lume. Unii nu cunosc această „Mioriţa”. Şi e bine…  

Concept: Ana Popenco
Foto: Vadim Jantîc