Îl iubim aşa cum este, cum l-am făcut, în ce hal l-am adus, cu de toate, pentru că este al nostru. Important e că mai sunt oameni care ţin la el şi cărora le pasă de el. Important e că acum, la 580 de ani, s-au găsit entuziaşti care îi mai dedică niște campanii şi mai şi caută fonduri ca el să arate mai bine…

De aceea, să nu uităm de campania celor de la Efes Moldova, „Inima Moldovei”, un proiect de îmbunătăţire a oraşului, o veritabilă şi inedită iniţiativă de Responsabilitate Socială Corporativă. Proiectul respectiv mai include producerea şi comercializarea unui stoc limitat de bere Chişinău Aniversar, în doze de aluminiu sau, mai nou, în CANuri cu design jubiliar, o parte din banii adunaţi din comercializarea băuturii urmând a fi investiţi în aspectul oraşului, la ai lui 580 de ani. Şi cu cât mai multe doze de bere vor fi consumate, cu atât mai bine va arăta Chişinăul – asta e ideea. Mai mult, „Inima Moldovei” a lansat şi un concurs în care cei care POT şi ştiu să facă Chişinăul mai frumos sub aspect arhitectural au trimis spre jurizare idei de proiecte pe care Efes Moldova urmează să le finanţeze, după ce, firesc, juriul abilitat îşi va face meseria.

Campania vizează un element distinctiv dedicat unui stil arhitectural simbol – motivele decorative ale celor mai cunoscute şi deosebite clădiri din Chișinăul anilor ’70-80: Casa Presei, Casa Modei, Palatul Republicii, Căminul Romaniţa, dar şi blocul central al Universităţii de Stat din Moldova. Anume în acea perioadă, Capitala a primit titlul neoficial de „Oraș în piatră albă”, aceste opere arhitecturale fiind simbolice pentru ea, pe care, inclusiv prin articolul respectiv, o sprijinim şi noi cu mare drag alături de Efes Moldova.

Acestea fiind datele problemei, VIP magazin a chemat la datorie şi în acest an cei mai destoinici fii şi fiice ale Chişinăului, cu familii cu tot, dar şi nepoţi, pe alocuri. Oameni din învăţământ, oameni de creaţie, oameni de afaceri, oameni din mass-media – pe toţi urmează să-i (re)cunoașteţi în acest proiect.

Iurie Colesnic, scriitor şi membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului, e cel care cunoaşte cel mai bine oraşul şi istoria plaiului nostru, fapt pe care îl demonstrează și în fiecare ediţie de VIP magazin în rubrica Prin arhive. Împreună cu frumoasa lui soţie, Dana Paiu, studentă la IRIM, dar şi cu mezinul familiei, tânărul şi neliniştitul Silviu, Iurie a pozat alături de clădirea care a bulversat imaginaţia localnicilor la mijlocul anilor ’80 prin designul său cosmic: Romaniţa.

Redutabilului jurnalist Vsevolod Ciornei, pe care îl vedem seară de seară la Publika TV, i-a fost „încredinţată” Casa Presei, chiar dacă aprecierea şi performanţa profesională dânsul le-a cunoscut la vreo sută de metri distanţă, unde se află sediul ziarului „Săptămâna”. A pozat spate la spate cu fiul Vlaicu, care, acum, conduce o agenţie ce vinde bilete de avion, dar pentru care zona Casei Presei a avut o însemnătate deloc de neglijat în adolescenţă. Casa Modei este reprezentată în proiectul nostru de fondatoarea brandului Lia Fia, Oxana Lungu, şi de fetiţele ei. Cu această ocazie, ea ne-a povestit despre relaţia sa cu oraşul în care creează modă pentru copii.

Tânăra şi frumoasa familie a directorului general al reţelei de supermarketuri Fourchette, Adrian Lazarencu, a fost rugată să participe în proiectul I love Chişinău alături de clădirea pe lângă care nu poţi trece fără s-o observi şi s-o apreciezi. Edificiul rămâne aşa chiar şi după câteva decenii de la inaugurare. Iar dinastia Grosu a depănat amintiri alături de blocul central al Universităţii de Stat din Moldova, la a cărui construcţie a contribuit și în a cărui incintă a învăţat și a profesat.

Toţi au fost rugaţi să vorbească despre povestea lor chişinăuiană, despre cum i-a întâlnit oraşul şi despre primele amintiri conştiente legate de el, dar şi despre impresiile pe care le au acum, după zeci de ani petrecuţi în Chişinău. Iar punctul de pornire a reprezentat una dintre cele cinci clădiri menţionate mai sus, despre care urmează să aflaţi povești nemaiauzite.

Dana Paiu, Iurie şi Silviu Colesnic2f3a0910_1_opt

Chișinăul îi pregătise lui Iurie Colesnic trei mari surprize: tramvaiul de pe str. Pușkin, îngheţata foarte gustoasă, în păhărel de hârtie, și magazinul Lumea Copiilor, unde era un havuz cu pești vii de aur și o mașină mare cu pedale, pe care părinţii n-au vrut să i-o cumpere, el făcând mare zarvă şi vărsând multe lacrimi… La Dana, soţia, povestea a început pe când avea cinci ani, atunci când bunica a luat-o cu ea la Chișinău. Zgomotul troleibuzelor, aglomeraţia pietonală, urcatul la etaj cu ascensorul, apropierea cu mari emoţii de geam, deoarece se aflau la etajul al șaptelea, au rămas pentru ea a fi aproape egale cu „marile descoperiri geografice”. Nu înţelegea însă de ce nimeni nu-i răspundea la „Bună ziua!”. Şi întâlnea atât de mulţi oameni pe stradă. Aşa e la oraş… Oricum, l-a îndrăgit – mai întâi, din povestirile bunicii, dar şi pentru că aici locuia unica verișoară a ei, căreia îi ducea dorul. În mai 1992 soarta a hotărât ca Dana să vină la Chișinău și să trăiască real povestea.

… Iurie Colesnic s-a simţit chişinăuian cu sufletul în vara lui 1974: lucra într-un detașament studenţesc și a nimerit în zona fostei pieţe Sf. Ilie, plină de case vechi moldovenești, curţi mari și umbroase, străzi întortocheate…

Apoi, a trăit multe momente frumoase alături de Chişinău: inaugurarea Sălii cu Orgă, a Teatrului de Operă și Balet, a Palatului Naţional, pe atunci „Octombrie”, a Circului sau a Muzeului Naţional de Istorie, a Studioului „Moldova-Film” ș.a.

Printre ultimele minuni ale acelei epoci se numără şi această clădire, zisă Romaniţa, pentru forma ei. Îşi aminteşte cum creștea clădirea și, cu fiecare etaj înălţat, creșteau și zvonurile: că va fi dispensar medical, hotel cu restaurant pe acoperiș care se va roti ca vizitatorii să vadă mereu o altă panoramă de la înălţimea celor 22 de etaje, fiind, în momentul finisării, în 1986, una dintre cele mai înalte din oraș.

Arhitectul Oleg Vronschi însă proiectase un cămin, dar unul cu o faţă absolut originală, legată prin elemente decorative, bine-cunoscutele motive, cu alte câteva clădiri din oraș.

Adrian Lazarencu, Cristina Milea, Matteo şi Cireaşa

2f3a0709_1_opt

Familia lui Adrian Lazarencu s-a prezentat în faţa Palatului Republicii în componenţă deplină, cu tot cu yorkul Cireaşa. Au cunoscut Chişinăul diferit. El, pe la 12 ani, venind în vacanţă la un unchi, timp de o săptămână, şi savurând gustul îngheţatei din cafeneaua Pinguin de pe bd. Dacia, pe care nu îl cunoscuse în Soroca sa, Chişinăul părându-i extraordinar de mare şi cu foarte multe bunătăţi. Pentru ea, acele senzaţii erau, deja, familiare, pentru că se născuse aici. Explorarea masivă a oraşului, dincolo de curtea blocului, a făcut-o pe când era încă în clasele primare, prin ieşirile organizate la teatre şi muzee, iar Cristina se străduia să nu scape niciunul dintre aceste evenimente.

Ambii iubesc Chişinăul pentru prietenii lor, majoritatea lor sunt aici, acesta fiind şi principalul motiv care îi ţine în ţară. Da, şi pentru parcurile din Chişinău, care au fost locurile lui şi, de ceva timp, locurile lor preferate. El a petrecut destul timp liber în Grădina Publică Ştefan cel Mare și Sfânt – era şi o modă la studenţi să-şi dea întâlnire „la Ştefan”. Chiar şi diplomele de la ASE şi le-au reînmânat în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare și Sfânt, după ce au rămas puţin dezamăgiţi de festivitatea organizată la facultate.

Parcurile şi acum reprezintă pentru Adrian şi Cristina farmecul oraşului, la fel ca și partea veche a Chişinăului, în special, stradelele de mai sus de bd. Ştefan cel Mare și Sfânt în perimetrul străzilor Tighina, Bernardazzi şi Toma Ciorbă. Prin acele locuri, au o deosebită plăcere să se plimbe. Despre aspectul neplăcut al Capitalei, se abţin să vorbească, deşi le este cam greu să respire într-o „capitală europeană”, sintagmă care, spun Adrian şi Cristina, îi corespunde Chişinăului mai mult graţie aşezării sale geografice. Dacă ei ar avea putere, ar opri distrugerea lucrurilor care au fost bune, referindu-se mai ales la clădirile istorice, la străzile vechi din inima Chişinăului, ar impune nişte standarde stricte pentru tot ce înseamnă construcţii sau reconstrucţii de clădiri.

Silvia, Igor, Ion Grosu, Cristina Grossu-Chiriac2f3a0366-1_opt

Familia lor s-a format încă pe atunci când erau studenţi la Universitate. Atunci apăruse pe lume şi Cristina, acum doctor în filologie, traducător de limbă germană – cunoştea din primele luni de viaţă şi căminele, şi blocurile de studii. Mama o lua adeseori la serviciu, ea ţinând minte registrele şi foile de examinare depozitate sub scara principală de la parter, pe care era scris Kишиневский Государственный Университет имени Ленина. Nu mai trebuiau nimănui atunci când începuse mişcarea de eliberare naţională, iar ea era mândră că poate s-o facă pe profesoara. Aşa a apărut visul de a profesa la Universitatea de Stat, unul împlinit. Acum are alte visuri.

Cristina iubeşte Chişinăul pentru că aici se simte acasă, iată de ce îi sunt străine alte orașe, mai frumoase, aranjate şi mai curate, pe care a avut ocazia să le viziteze. Nici Parisul n-a rezistat concurenţei.

Fratele mai mic, Ion Grosu, cunoscut jurnalist şi activist social, îşi aminteşte de imaginea oglindită a cerului, a corolelor copacilor, a stâlpilor, toate în mișcare inversă direcţiei de deplasare pe care o admira în sticla deschisă a hubloului pentru tichete. Se întâmpla în autobuzul 11, iar Ion, ca să ajungă la școală, făcea naveta de la Poşta Veche în Centru. Acum, din cauza celor întâmplate în ultimii 25 de ani, vorbeşte despre Chișinău ca despre un oraș tipic post-sovietic, dar nu ca despre o capitală europeană.

Tatăl, Igor Grosu, consilier de stat, jurnalist, compozitor, traducător, a cunoscut Chişinăul simpatic, în felul său, atunci când a reuşit la Jurnalistică, în 1975. Făcea multe cursuri de pregătire militară şi cunoaşte locul unde acum se află blocul central al USM – aici era depozitată tehnica și utilajele militare, în spaţii tupilate, neprietenoase, învechite și prost iluminate. Ferice că acum în locul lor se află acest bloc înalt, spaţios şi luminos.

Silvia Grossu, doctor în istorie, conferenţiar la Departamentul comunicare și teoria informării al Facultăţii de Jurnalism și Știinșe ale Comunicării, USM, a pus mâna şi ea la construcţia sediului. Îşi punea şi întrebări: printre altele, pentru fundaţie s-a săpat o groapă imensă chiar în vecinătatea Turnului lui Bernardazzi – capodoperă arhitecturală, de care Chişinăul nostru nu are prea multe. A tânjit după fostul bloc central şi nu se putea obişnui să coboare ca în pivniţă ca să intre, pe când toate celelalte blocuri universitare aveau și au trepte pe care urci.

Ca să vadă Chişinăul mai bine, ar elimina toate panourile publicitare din faţa clădirilor de valoare inestimabilă pentru arhitectura capitalei, ar reface toate staţiile de troleibuz din centrul orașului, ar propune ca instituţiile publice şi private să se conformeze unor prevederi unice pentru amenajarea teritoriului adiacent, a faţadelor edificiilor şi a intrărilor. Dle primar, dacă ne citiţi…

 Vsevolod Ciornei şi Vlaicu Cernei

vse

Jurnalistul cu o bogată experienţă de viaţă şi de meserie, acum şi la Publika TV, a cunoscut pentru prima dată oraşul în vara lui 1972, atunci când a fost admis la Universitate. Dar, dacă n-a mers matematica, a mers armata, așa că, pentru doi ani şi jumătate, la revedere, Chişinău! Apoi, pentru încă şase luni, cât a lucrat la ziarul raional din Ocniţa, la baştină. S-a făcut chişinăuian în 1976, când a dat la Jurnalism, iar în această vară a aniversat patru decenii de urbanizare… cu o scurtă pauză, în 1987-1988, când s-a aventurat la nişte cursuri de regie de film la Moscova.

Nu i-a plăcut megalopolisul sovietic, cu supraaglomeraţia sa şi vitezele supersonice, iar la revenire savura plimbările pe jos pe străzile chişinăuiene, cu oameni calmi, care nu aleargă, nu întârzie, cu o linişte aproape absolută, 30 la sută dintre oamenii întâlniţi pe stradă fiind cei care îl cunosc sau pe care el îi cunoaşte… Atunci a simţit că nu ar vrea să trăiască nicăieri în altă parte.

Avea şi locurile lui mai speciale, pe când flirta cu viaţa boemă: de exemplu, „Fulguşor”, care era şi cafenea, şi berărie, şi cenaclu literar, localul poreclit „Jaba”, cu acelaşi meniu intelectual variat…

În Casa Presei şi-a petrecut vreo şase ani ai tinereţii, a învăţat meserie, şi-a făcut prieteni, şi-a găsit soţii, a trăit experienţe spirituale şi sentimentale pe care le-a irosit prin alte edificii şi spaţii.

În schimb, fiul său, Vlaicu, în prezent cofondator al agenţiei Euzbor, își simţea importanţa de chişinăuian, mai ales când pleca în vizită la bunici. Acolo, mereu a fost orăşeanul care le povestea prietenilor cum este la Chişinău.

De zona Casei Presei îi sunt strâns legate copilăria şi adolescenţa. La o sută de metri distanţă se află oficiul revistei Săptămâna, acolo unde de mic venea în vizită la tata. Alături, Liceul Gheorghe Asachi, locul unde a început să facă taekwondo şi unde a învăţat în clasele a zecea și a douăsprezecea. Tot Casa Presei era locul perfect de refugiu când chiuleau de la lecţii: Gălbenuşul le era la dispoziţie, la fel ca și pentru elevii de acum…

Oxana Lungu, Emilia şi Sofia

sof

Oxana Lungu este responsabilă de visurile tuturor copiilor, nu doar de visurile celor două fiice ale sale, Emilia şi Sofia, și anume în calitate de director creativ al brandului Lia Fia. Prin colecţiile sale, ea îndeplineşte cele mai pure fantezii ale micilor zâne, dar şi ale părinţilor acestora.

Primele amintiri conştiente ale Oxanei legate de Chişinău nu au fost, însă, de vis. Mai degrabă, au fost legate de disconfortul şi tristeţea de a nu avea cui da „Bună ziua!” (aproximativ ca și în cazul Danei Paiu) – avea 15 ani şi venise la studii. Apoi a început să-i îndrăgească locurile, devenite speciale pentru ea, cum ar fi Biblioteca Publică B. P. Hasdeu – întotdeauna au impresionat-o locurile în care domină trecutul prin arhitectură sofisticată, locurile ce se disting prin măreţia formelor păstrate în timp şi prin ritmul său alert, prin dorinţa arzătoare a oamenilor de a descoperi ceva nou, de a face o schimbare. Atunci, anume acolo era convinsă că poate cuceri orice. Mai ales când, uneori, în sala de lectură, se aşeza la pian câte un student şi împletea notele muzicale într-o melodie clasică, ea fiind copil venit din sat, nu avea alt loc unde ar fi putut beneficia gratis de o astfel de atmosferă.

Acum, se simte bine în Chişinăul de sâmbătă sau duminică seara, atunci când este aproape pustiu, când poate să se așeze în maşină ca să cutreiere repetat bd. Ştefan cel Mare și Sfânt dintr-un capăt în altul. Aşa se alimentează cu energie pentru săptămâna care urmează.

Pentru asta şi iubeşte Chişinăul, pentru că nu este o urbe mare şi nu are metrou – nu-i plac orașele imense şi aglomerate, care o obosesc şi în care nu are cui să-i zică „Bună ziua!” (aceeaşi problemă ca și pe timpuri). Din păcate, şi în Chişinău întâlneşte destui locuitori mereu agitaţi şi nemulţumiţi, or permanent există ceva ce nu ne place, ceva ce ne incomodează şi mai rar întâlnim oameni care să vină cu iniţiative şi idei sănătoase.

Oricum ţine la Chişinău şi Chişinăul o ţine, prin prietenii săi, cea mai mare comoară pe care i-a dăruit-o tinereţea. Fără ei, nu ar putea trăi într-un alt oraş al lumii, deşi au fost şi tentaţii de acest gen.

(Text: Marcel Toma • Foto: Natalia Mitereva)