Își ridică ochii de pe prescripţia medicală și mă privi zâmbitoare… „Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?”. Îi răspund… „Da, cu o poveste de viaţă”. Aşa am cunoscut-o pe D-na Dr. Stella Oprea, șefa Secţiei boli interne a Spitalului Clinic al Ministerului Sănătăţii, cea despre care mi-a vorbit continuu și cu satisfacţie, timp de șase zile, o prietenă de-a mea internată în respectiva instituţie medicală. Astfel, vizitând-o la spital pe Ana, amica mea, curiozitatea m-a îndreptat spre ușa D-nei Stella Oprea… Cred că vi se întâmplă și vouă să aflaţi întâmplător despre oameni pe care apoi să vă doriţi să îi cunoașteţi deloc întâmplător și să îi revedeţi cu drag. Această senzaţie e și mai intensă când ești jurnalist.

Nu se aștepta la un interviu, nici eu nu aveam acest scop, voiam să descopăr un om, iar dumneaei s-a arătat extrem de sinceră. Discuţia de mai apoi a durat ore bune… fiind continuată printr-o vizită acasă. Am vorbit despre medicină, despre arborele său genealogic, despre familie si scumpa ei nepoţică Elisa, despre misiunea socială, despre patriotism, despre arta și inspiraţia de a face filme pentru cei apropiaţi, despre feminitate și multe altele. Câteva dintre aceste idei le găsiţi în continuare. Providenţa a făcut ca această discuţie să aibă loc în ziua în care D-na doctor marca cea de-a 55-a aniversare.

Biroul dvs. reflectă lumea dvs. interioară… oferind o senzaţie caldă și familiară. Literatură de specialitate, monografia unchiului dvs., profesorul în medicină Vasile Cepoi, cartea biografică „Pe urmele mele” a celuilalt unchi, Ion Cepoi, poze cu părinţii, oameni interesanţi, inclusiv cu renumitul actor Florin Piersic… icoane. E un spaţiu ce „vorbește”… Și totuși, povestiţi-mi un pic despre dvs.

dsc_7906-2_optProvin dintr-o dinastie medicală. Părinţii, soţul, părinţii soţului… verii, toţi au excelat în medicină. Nici nu mi-am pus întrebarea de ce am ales această profesie… Am avut de la cine învăţa. Tata a fost conferenţiar la Universitatea de Medicină, a lucrat toată viaţa la Spitalul Clinic Republican, mama a fost asistentă medicală la Spitalul Clinic Republican pentru Copii „E. Coţaga”, a muncit acolo peste 50 de ani. Din păcate, s-au dus prea devreme din viaţă și prea repede, timp de un an, unul după altul, și a fost o tragedie mare… dar cred că ei sunt și acum împreună, acolo, Sus. Îmi place mult ceea ce fac, munca și comunicarea cu pacienţii. Pot să le ofer sănătate și aceasta contează enorm pentru mine, iar când văd în ochii lor recunoștinţă, nu am nevoie de alte confirmări că am făcut alegerea corectă. Duc tradiţia medicală mai departe împreună cu soţul meu, Valentin, el fiind conferenţiar Universitar la Catedra de psihiatrie, narcologie și psihologie medicală a USMF „Nicolae Testemiţanu”.

Pe lângă diploma de specialitate în gastroenterologie pe care aţi obţinut-o la Institutul Clinic de Gastroenterologie și Hepatologie din Fundeni, București, România, observ aici încă o diplomă, oferită de Intergovernmental Panel Physicians Training Summit, Praga, 2016. Care este semnificaţia ei?

Mereu mi-am dorit să lucrez într-un proiect internaţional. De aceea, pentru orice eventualitate, am studiat limba engleză în mod aprofundat, deși absolvisem școala cu profil francez, astăzi Liceul „Gheorghe Asachi”. Cunoașterea limbii engleze și alte abilităţi, desigur, m-au ajutat, acum 16 ani, să trec cu succes un concurs pentru postul de doctor desemnat în cadrul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii (OIM) în R. Moldova. Atribuţiile mele sunt de a efectua examene medicale pentru cetăţenii noștri ce emigrează în ţări precum: SUA, Canada, Anglia, Noua Zeelandă, Australia. Pentru migranţii ce pleacă în SUA, la necesitate, asigur și escortă medicală. Participarea la Intergovernmental Panel Physicians Training Summit, Praga, 2016, mi-a deschis aripile pentru o colaborare pe plan internaţional, astfel încât, la scurt timp, în luna iunie, am fost la Kiev într-o deplasare de serviciu pentru trei săptămâni.

Am aflat de la colegii dvs. că aveţi o legătură aparte cu Statele Unite ale Americii, vizitelor profesionale fiindu-le alăturate și cele personale.

Misiunea mea la OIM presupune călătorii dese în SUA, iar cu această ocazie îmi vizitez rudele, familia fiicei mele, a surorii mele și a unchiului meu, toţi fiind stabiliţi acolo de mulţi ani. Sora mea, Aurica, este stabilită în SUA de zece ani, cu feciorul ei, Adrian. Fiica mea a plecat din București în SUA acum doi ani, dând curs unei oferte profesionale foarte bune pentru specialitatea ei – marketing. Până la aceasta, Dana a vizitat de câteva ori SUA, niciodată nu și-a pus scopul să rămână acolo, dar iată că viaţa oferă posibilităţi neașteptate. Atât activitatea fiicei mele, cât și a surorii și a nepotului au tangenţă cu mediul medical. Dana oferă servicii de marketing pentru un centru medical, Aurica este medic, iar Adrian activează în cadrul unei companii ce asigură cu aparataj special marile centre medicale din SUA. Este destul de greu să te afli departe de familia ta, îndeosebi când mai apar și nepoţei și nu te poţi bucura doar de întâlnirile pe Skype, vrei să-i îmbrăţișezi și să le simţi căldura. Dar mă bucur că acolo sunt apreciaţi pentru ceea ce fac, eu și soţul meu, Valentin, susţinem alegerea lor.

Prima vizită în SUA am făcut-o încă în 1989. Unchiul meu, Ion Cepoi, a ajuns în SUA în 1951, după ani de suferinţă, războiul și evenimentele tragice din acea perioadă despărţindu-l de familie de la varsta de 16 ani. A ajuns în America cu doar 20 dolari în buzunar, dar cu o viziune și perspectivă realiste, gata să cucerească America. A ajuns președinte al Societăţii Române din California și o personalitate marcantă atât în viaţa diasporei românești, cât și a societăţii americane. Aceste detalii ale vieţii sale interesante se regăsesc în romanul biografic „Pe urmele mele”, la care am colaborat și eu, coordonând editarea și lansarea cărţii la „Casa Limbii Române” din Chișinău, în 2007. Prefaţa cărţii este semnată de regretatul și marele poet al neamului Grigore Vieru, prietenul fidel al lui Ion Cepoi.

Din păcate, s-a stins din viaţă în martie 2016, la vârsta de 92 de ani, în Las Vegas, SUA. Din sentimentul de durere, dar și ca un omagiu adus activităţii unchiului meu, am realizat un film în memoria lui, pe care l-am numit „Cel mai iubit dintre basarabenii din SUA”, filmul fiind prezentat la înmormântarea lui. Atunci, membrii Academiei Româno-Americane, prezenţi la funeralii, mi-au zis că este un documentar demn de a fi larg prezentat. Filmul a fost propus pentru prezentare la Congresul Academiei Româno-Americane din Montréal anul curent într-o ședinţă specială consacrată memoriei lui Ion Cepoi, cofondator al ARA. Astfel, am avut onoarea să particip la Congres, să prezint filmul meu, dar și am ţinut să prezint un raport despre genocidul și deportările din Basarabia – lucrare realizată de Viorica Olaru-Cemartan, colaborator al OIM. Acest subiect, care l-a durut mult și despre care a scris toată viaţa Ion Cepoi, după părerea mea, a fost indicat din Ceruri de însuși Ion Cepoi, cel care a finisat și un roman istoric în limba engleză spre sfârșitul vieţii, care așteapta să vadă lumina zilei. Discursul meu a fost urmat de filmul „Golgota Basarabiei”. Efectul a fost extraordinar și oamenii din sală, academicieni și profesori, și-au stăpânit cu greu emoţiile…

dsc_0906_opt

Pregătiri de Crăciun alături de fiica Dana, nepoţica Elisa și sora Aurica. Washington, 2016

E un subiect care contează enorm pentru dvs. – istoria ţării noastre și spiritul patriotic. În același timp, zi de zi vă confruntaţi cu fenomenul migraţiei. V-aţi gândit vreodată să plecaţi?

Chiar și după atâtea plecări peste hotare, eu și soţul meu nu admitem ideea că am putea părăsi Moldova. Ţinem la această ţară, la rădăcinile noastre, la tradiţiile noastre, pe care nu le regăsești nicăieri, și vrem să ne folosim capacităţile pentru a contribui la îmbunătăţirea sănătăţii poporului nostru în primul rând. Dacă toţi pleacă, cine va rămâne? Oamenii trebuie să aibă acces la o medicină civilizată, la pedagogi versaţi… la o atitudine empatică și profesionistă. Vom crede în aceste principii atât timp cât vom simţi că oamenii au nevoie de noi aici. Deocamdată, simţim că au nevoie. Suntem patrioţi.

De fiecare dată când transmit pachetul de acte unei persoane ce emigrează, trăiesc o profundă părere de rău… și mă doare că ţara noastră se lipsește pe zi ce trece de populaţie. Pleacă în aceste ţări oameni cu studii superioare… și cel mai des cu întreaga familie. În privinţa migraţiei, și mai mult mă doare pentru cei care pleacă la muncă, lăsându-și aici copiii în grija altcuiva și, reveniţi mai apoi, nu mai pot interveni în educaţia cu lacune a copilului. Îmi amintesc discursul lui Andrei Strîmbeanu la o emisiune difuzată cu mulţi ani în urmă, în care zicea că mamele noastre ne-au crescut în ce împrejurări dificile, copiii învăţând la lumânare; dar nu au lăsat copiii. I-au crescut în acele vremuri grele. Și acei copii sunt academicienii și profesorii de astăzi. Plecările au început mai demult, dar consecinţele lor abia acum vor începe să se resimtă.

Revenind la iubirea pentru ţară… Visul meu a fost, tot timpul, de o la vârstă fragedă, să am o „Casă mare”, acea încăpere cu covoare, lejancă și un prosop moldovenesc ce cuprinde icoana Maicii Domnului… camera care să-mi amintească de bunici. Și, chiar dacă ne-am născut și eu, și soţul meu în Chișinău, astăzi noi avem o asemenea cameră în casa noastră. Pentru mine, satul și mirosul acesta de covor este ca o nostalgie, ca o fericire mare ce îmi amintește de vara petrecută la bunici. Avem și un cuptor funcţional în respectiva încăpere, unde în unele duminici este coaptă pâinea, iar de Paște se rumenesc cozonacii.

 

Text: Doina Popa, Foto: arhiva Stelei Oprea