Toamna nu se mai numără bobocii, nici miliardul istoric. Noi însă vom număra… istorii din trecut. Personalităţi pe care suntem obișnuiţi să le vedem pe micile ecrane, să le auzim la radio sau să le surprindem în spaţiul online au răspuns provocării lansate de revista „VIP magazin” de a-și expune întregii lumi o fotografie personală, permiţându-ne astfel să le foiletăm trecutul.

Pentru asta, ei au avut de răsfoit arhivele familiei, au scotocit prin cuferele din Casa Mare și și-au regăsit unele dintre cele mai impresionante amintiri, imortalizate în fotografii de pe vremea copilăriei lor. Pe atunci, aparatele de fotografiat erau o raritate și fiecare poză era o comoară plină cu adevăruri – despre oameni, societate, viaţa de odinioară – care pot fi surprinse și în simple flash-uri ale copilăriei. Contrastând cumva cu lumea actuală, imaginile alb-negru și îngălbenite de timp în care apar Valeriu Jereghi, Iulian Filip, Sandu Grecu, Stela Popa, Daniela Burlaca, Doina Cernavca, Oleg Brega, Nona Marian, Corneliu Botgros, Bogdan Dascăl, Dianna Rotaru, Sergiu Bezniţchi, Vasile Advahov și mulţi alţii își revendică atenţia voastră, dar și dreptul la o nouă viaţă, aici, în „VIP magazin”.

Valeriu Ghileţchi, deputat

Poza este făcută în februarie 1967. Aveam șase ani și jumătate. Eram la nunta mătușii Lina, cea mai mică soră a tatei. În poză sunt eu, în centru este o altă mătușă, cea mai mică soră a mamei, și sora mea mai mică care avea doar cinci ani. Deși au trecut aproape 50 de ani de atunci, îmi aduc aminte de această nuntă. Este prima nuntă din copilărie pe care mi-o amintesc. Cât privește îmbrăcămintea și încălţămintea, ba chiar și tunsoarea, sunt doar niște reflectări ale vremurilor de atunci…

ghiletchi-foto

Stela Popa, prezentatoare TV

De fiecare dată când mă uit la această poză, schiţez un zâmbet. Fotografia îmi amintește de o mare curiozitate pe care o aveam în copilărie: Cine este Moș Crăciunul din imagine? În anii de grădiniţă am fost an de an Albă ca Zăpada. Recunosc, îmi era frică de Moșul cu barbă albă, dar îmi învingeam teama și stăteam alături de el. Totul până într-o zi. Aflai cu stupoare că, de fapt, Moș Crăciun era… o femeie! Mare mi-a fost dezamăgirea! Dar și mai mare când am aflat că acea femeie era chiar prima mea educatoare, pe care o iubeam nespus. Ţin bine minte cum l-am întrebat franc pe „impostor”: Moș Crăciun, dumneata ești tanti Iulia? Răspunsul afirmativ a fost primul meu pas spre maturitate. Poza a surprins perfect preocuparea de pe chipul meu. După această descoperire, nu am mai crezut în povești.

stela-popa-foto

Vasile și Vitalie Advahov, instrumentiști

Ne amintim cam vag acea zi. Dar se pare că era sărbătoarea de 1 Mai, nu știm exact anul. Fotografia a fost făcută în orașul Cahul. În această poză purtăm costume asemănătoare pentru că mama ne îmbrăca mereu la fel ca să nu certăm. Chiar și baloanele pe care le ţineam în mâini erau în nuanţe asemănătoare. Era o zi fericită pentru noi. Ieșiserăm împreună cu toată familia la plimbare, unde mai pui că era și sărbătoare. Iar pentru noi, copiii, să asiști la o paradă era ceva fantastic.

advahov-foto

Nona Marian, interpretă

Din spusele mamei mele (eu chiar nu-mi aduc aminte acest moment), era ultima zi de școală. Absolveam clasa întâi, era prin 1985 și pentru că aveam doar note de 5 pe linie (după sistemul sovietic) și purtarea exemplară, mama a decis să-mi facă mie și surorii mele mai mici, Violeta, o ieșire la una dintre puţinele cafenele din timpurile celea – „Guguţă” – din Parcul „Pușkin”, care și azi se află în spatele cinematografului „Patria Loteanu”, doar că nu mai funcţionează.

După o porţie bună de îngheţată, pe drum spre staţia de troleibuze, la intrarea centrală în Parcul „Pușkin” era un fotograf care s-a și propus să ne facă această poză: eu – școlăriţa, sora mea mai mică, Violeta, și mămica mea, Angela.

nona-foto

Valeriu Jereghi, regizor

Pentru 1 septembrie 1955, o dimineaţă caldă, mama mi-a cusut un costumaş din pânză albă cu pantalonaşii scurţi cu manşete, cu un sacou cu buzunare la piept peste o cămăşuică de mătase cu încheietoare şi guler larg ascuţit, mi-a dat pantofii cu pastă de dinţi, mi-a pus în mână o geantă de piele, rămasă „de la români”, a pus în ea abecedarul, pentru a cunoaşte buchile şi a citi, nişte beţişoare galbene egal tăiate de la floarea porumbului, ca să ştiu a socoti, o călimară de sticlă cu cerneală violetă în săculeţ cu aţişoară, ca să învăţ a scrie, cu un toc făcut din crenguţă de salcie curăţită cu o peniţă legată cu aţă.

Tăticul, primul nostru învăţător din Străşeni, m-a adus de mână până la portiţa şcolii, care, de fapt, era o casă părăsită de o familie de gospodari trimisă în Siberia.

Mi-a deschis portiţa, m-a mângâiat pe cap şi m-a trimis uşurel înainte spre o viaţă nouă. Curtea era plină de copii nevoiaşi, flămânzi, dar veseli şi gălăgioşi, ei se opreau în loc văzându-mi costumaşul alb, cămaşa şi pantofii, geanta mare lucitoare, tunsoarea îngrijită cu „ciubcic” (ciuf – n.r.) pieptănat pe frunte.

Câţiva ani după război, tăticul meu umbla prin sat ca să adune copii pe care să-i pregătească pentru şcoală. Părinţii însă vedeau în asta un pericol și se opuneau ordinului „de sus” de a rupe copiii de la gospodărie. Totuși, tatăl meu a reuşit să deschidă în sat o şcoală primară și, din cauza asta, a rămas duşman cu ţăranii. Cum îl vedeau pe drum, aceștia îl ameninţau, iar într-o noapte ploioasă, pe hudiţă, chiar l-au bătut.

Acum, văzându-mă copiii lor la școală și păstrând porunca părinţilor lor, au hotărât să se răzbune pe învăţător.

S-au înţeles între ei în șoaptă, m-au înconjurat, m-au înhăţat deodată cu toţii şi m-au dus pe sus în clasă. Eu nu strigam de frică, că nu mă temeam de ei, eu doar strigam ca să mă audă tăticul. Dar el nu m-a auzit din curte şi copiii răzbunători m-au pus culcat cu faţa în sus pe masa învăţătoarei. Unii îmi ţineau capul, mâinile şi picioarele, alţii au scos de pe mine pantalonaşii. Apoi, au chemat în clasă fetele una după alta. Cu ochii închişi de ruşine, mă zbăteam ca o fiară şi auzeam râsetele fetelor, ţipetele lor de frică şi de groază, dojeni prin cuvinte urâte.

A intrat învăţătoarea şi, indignată, și-a pus tăcut mâinile în şolduri. Băieţii, cu chiote, au sărit peste bănci şi s-au aşezat cuminţi mai în fundul clasei, iar fetele, acoperindu-și zâmbetele cu palma, au rămas să se aşeze în primele bănci. La geam stătea o fetiţă cu ochii plini de lacrimi şi se uita timid la mine.

– Tu, Maria, de ce plângi? a întrebat-o învăţătoarea.

– Se poate să stau în bancă cu băietul ista? a întins ea rușinată mânuţa spre mine.

Băieţii au izbucnit în râs, arătau cu degetul, dar Maria, tăcută, strângea de pe jos abecedarul deschis, beţişoarele din floare de porumb, călimara vărsată şi tocul cu peniţa îndoită. Eu, coborând de pe masă, mă uitam la Maria în lumina caldă a soarelui din geam. Am văzut că semăna cu mama mea, iar mama mea era de o frumuseţe rară. Învăţătoarea a zâmbit spre uşă şi a spus înţelegător:

– Dar mai întâi mergem la salcie, ca să ne fotografiem…

valeriu-jereghi_opt

jereghi_opt

Corneliu Botgros, instrumentist

Anul 1981. Era ultimul meu matineu de la grădiniţă. Sărbătorile de iarnă sunt cele mai așteptate de copii. Bradul, jucăriile, Moș Crăciun și nelipsitele cadouri sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie. Poza a fost realizată lângă tradiţionalul pom „cu cetina tot verde”, alături de fraţii Niculăescu, pe care nu i-am mai revăzut de atunci. Eu sunt cel care poartă costumul popular, așa mi s-a cerut, pentru poezia pe care o recitasem. În plus dansasem și un dans popular. Îmi aduc aminte că a fost destul de greu ca să îmi găsesc acest costum. Mama a tot întrebat de mulţi până ni l-a împrumutat cineva. Dar a meritat, eu eram cel mai chipeș băieţel în el.

botgros-foto

Iulian Filip, poet

iulian-filip_optÎn Sofia mea existau două fanfare: una a bărbaţilor maturi și alta a copiilor lor, tineri, elevi. Dirijorul ambelor formaţii era muzicianul Sergiu Cojoc din Bălţi (tatăl celebrului clarinetist din orchestra „Mugurel”). Dirijorul a pregătit, a oferit lecţii de acordeon (timp de câţiva ani) altor patru elevi sofieni, între care m-am nimerit și eu. Pe baza trompetiștilor (doi), clarinetiștilor (doi) și tobei din fanfara elevilor, plus cei patru acordeoniști, Sergiu Cojoc a organizat o primă orchestră de estradă de elevi… Aici suntem în pragul școlii, la Curte (curtea boierului întemeietor al Sofiei, Ioan Hasnaș)… Eu sunt cel cu acordeonul de lângă trompetiști… Să fi știut că nimerește fotografia în istorie (și eu cu ea), îmi așezam altfel bereta ori chiar renunţam la ea…

iulian-filip123_opt

Dianna Rotaru, interpretă

Eu mereu zâmbesc în fotografii. Dovada e și această poză care a fost făcută pe vremea când eram la grădiniţă în cadrul unei ședinţe foto cu toţi copiii, dedicată zilei de 8 Martie! Bujorii pe care îi ţin în mână erau pentru mămica mea și abia așteptam să i-i ofer. Eram îmbrăcată în rochiţa mea preferată, de culoare albastră cu dantelă albă, pe care a purtat-o mai târziu și sora mea! Mamei îi plăcea să mă coafeze și, mereu, de sărbători îmi prindea părul cu fundiţe albe. Am avut o copilărie frumoasă și plină de emoţii pozitive, pentru că în grupa pregătitoare cântam împreună cu surorile Osoianu, profesoara mea de canto fiind doamna Valentina Osoianu.

dianna-foto

Sergiu Bezniţchi, prezentator TV

Poza respectivă e una dintre puţinele fotografii (două la număr) în care istoria atestă totuși existenţa acestei incredibile băști albe, al cărei proprietar am fost în scumpa mea copilărie. Fotografia a fost făcută în spatele Școlii Medii Lăpușna, în mai 1981, an în care eu urma să împlinesc cinci ani. Cel mai probabil (pentru că sigur nu ţin minte), în acel moment mă gândeam la sensul vieţii. Eram la o răscruce: să întind cât mai mult coarda fiinţei mele cum îmi recomanda Nietzsche, să-mi asum libertatea după Sartre sau să ajut umanitatea să devină mai bună în ideea lui Kant? Aceste gânduri m-au făcut să cresc mare.

sergiu-bezn-foto

Sandu Grecu, regizor

În fotografie sunt eu cu verişoara mea, Eugenia. Acum ea locuieşte de zece ani în Cehia împreună cu familia sa. Mama fiind mai evlavioasă, avea o atitudine cam sceptică faţă de ideea de a mă fotografia, din acest motiv poate că e și unica mea poză din copilărie. Locul e la mine acasă, în satul Colibaşi, raionul Cahul. Pe cap port o beretă cusută de mama. Ea fiind dintr-o familie mai săracă, mi-a cusut haine până la o anumită vârstă şi nu îşi permitea să ne cumpere. Verişoara trăia în mahalaua noastră, aşa că mai tot timpul era pe la noi, inclusiv în această fotografie.

grecu-foto

Doina Cernavca, specialist PR

Este una dintre sutele de fotografii din copilăria mea, așa cum tăticul era pasionat de fotografie și avea un aparat cu care ne prindea toate momentele frumoase din familie. În copilărie am fost… blondă. Foarte straniu, pentru că toţi în familia mea sunt bruneţi. Această fotografie a fost făcută într-o dimineaţă târzie, cel mai probabil în weekend, când tăticul nu pleca la muncă. Arată exact bucuria unui copil când se trezește și își vede ambii părinţi dormind în patul de alături, și eu neapărat aveam grijă să ies din pătucul meu și să mă culc între ei. Ţin minte foarte clar acest moment, pentru că acest obicei l-am practicat până pe la șapte ani. Când revăd această fotografie, atrag atenţia la ochi, care au rămas tot atât de mari și de accentuaţi. Și la covorul din spate, pe care mămica îl păstrase până acum doi-trei ani.

cernavca-foto

Oleg Brega, activist civic

Asta e prima bicicletă pe care am folosit-o intens. E o relicvă de la unchiul Vasile. Părinţii nu-și permiteau să ne cumpere una, chiar dacă ne promiteau mereu și era comunism „înfloritor” în URSS. Bunicul Ion ne-a dăruit anterior una frumoasă, albastră, dar ne-a furat-o cineva în scurt timp și n-am mai văzut-o.

Acum tuscinci fraţii mergem pe biciclete, chiar și tatei i-am luat una, albastră, cu care merge la câmp sau la piaţă.brega-foto

Daniela Burlaca, actriţă

Aveam aproape trei ani, deci eram mare cât marea. Cu siguranţă, eram pe litoralul de la renumita Sergheevka, „marea copilăriei mele”.

Eram nemulţumită de panama de pe cap, pentru că niciodată nu mi-au plăcut pălăriile. Poza însă a fost regizată cu foarte mult timp înainte. Degetele de la picioare sau încearcă a fi cochete, sau, în mintea unui copil de trei ani, nu ar trebui să fie murdare de nisip, într-o poză care, într-o măsură oarecare, are o uşoară tentă senzuală, dacă nu chiar erotică. Dar mama a reușit să aranjeze cu perfecţiune şi cu mare delicateţe toate părţile corpului copilului ei şi a zis: „Stai așa!”. Astăzi, poza aceasta îmi trezeşte doar emoţii pozitive şi mult zâmbet. Când m-am văzut pe afişul spectacolului „Caruselul erotic” de la Teatrul „Eugène Ionesco”, imediat am făcut o paralelă, m-am deplasat în timp şi mi-am adus aminte de această fotografie şi de acele clipe, pe care, deși mi le amintesc foarte vag, ca pe nişte crâmpeie, ţin să le pătrez. Alături de mine erau părinţii, foarte tineri şi foarte frumoşi. Ce să mai zic, aș intitula fotografia „Copilul şi marea”.

burcala-foto

Constantin Grigoriţă, fotograf

Aveam în jur de patru ani aici. Era o zi călduroasă de vară și mama m-a îmbrăcat în această cămașă în carouri pentru că era o zi specială. La grădiniţa din satul Lingura, Cantemir, toţi copiii erau fotografiaţi pentru istorie. Îmi amintesc cum a fost pus cearşaful cel alb pe gardul grădiniţei și ne chemau pe fiecare și ne fotografiau. În poză sunt trist pentru că m-au luat de la joacă. Chiar nu înţelegeau că joaca era mult mai importantă pentru mine atunci?!

grigorita-foto

Bogdan Dascăl, prezentator TV

„Mă mândresc că-s octombrel!”… Asta nu are nimic cu politica. Așa erau timpurile. Poza aceasta m-a marcat fiindcă, pentru prima dată, eforturile mele și orele petrecute cu fruntea transpirată erau răsplătite cu „CEVA”. Eram în clasa întâi și dacă de obicei toţi copiii erau recrutaţi în calitate de octombrei tocmai primăvara – de ziua lui Ilici, apoi cei mai sârguincioși, cu alte cuvinte „eminenţi”, aveau această onoare încă din toamnă, de Ziua Revoluţiei. Până și acum sunt mândru, dar nu de faptul că purtam insignă, ci că învăţam bine.

dascal

Text: Svetlana TATARU