Sunt şase personaje în acest proiect, trei părinţi şi copiii lor… sau, putem spune, trei tineri şi părinţii lor… balanţa factorului de importanţă stă în echilibru. Criteriul de selecţie? Copiii au ales să meargă pe calea părinţilor şi să îmbrăţişeze acelaşi domeniu de activitate, implicându-se total în afacerea acestora. Ne-am propus să aflăm dacă a fost o constrângere de circumstanţe sau o alegere impulsionată de pasiune, cine pe cine vrea să domine sau cum îşi clădesc prietenia profesională rudele de prim grad, ce au de învăţat unii de la alţii şi ce ştiu că pot să predea.

Un joc fotografic în alb-negru, asemănător tablei de şah, personaje puse faţă în faţă răspunzând la întrebări comune, doar că toate cele trei partide s-au soldat cu egalitate şi cu niciun şah mat.

Alexandru Smântână Jr. și Alexandru Smântână

colaj1

Ina Pînzaru și Natalia Pînzaru

colaj2

Dumitru Ţîra Jr. și Dumitru Ţâra senior

colaj3

În familia lor există frumoasa tradiţie de a moşteni prenumele, astfel cei doi domni Alexandru, tată şi fiu, i-au încredinţat prenumele măreţ micuţei Alexandra, fiica lui Alexandru jr. Urmează ca şi afacerea „Vivodent” să deschidă larg uşile pentru tânăra medic stomatolog… asta peste vreo 20 de ani. Între timp, tatăl şi bunelul contribuie zi de zi la menţinerea unui zâmbet sănătos pentru cei care le păşesc pragul. Zâmbetul le este asigurat nu doar prin servicii de cea mai înaltă calitate pe care cei doi le oferă cot la cot cu echipa, dar şi de optimismul debordant al dlui Alexandru senior, condimentat cu doze de umor inconfundabil.

smatana

1Alexandru Smântână Jr. (32 de ani. Administrator, medic-șef la „Vivodent”)

Decizia de a urma aceeași cale ca tata a pornit din fascinația față de ceea ce-mi vedeau ochii când îl vizitam la muncă. Odată ce m-am văzut mare, nu am stat la dubii și am ales stomatologia. Un alt imbold pentru mine a fost faptul că avem zi de zi grijă de sănătatea oamenilor, oferindu-le zâmbetul.

Nu m-am simțit niciodată favorizat că sunt fiul directorului. Acest fapt a însemnat pentru mine o responsabilitate maximă: responsabilitate față de munca pe care o fac, față de colegii mei, față de tata, de clienții noștri. E simplu, mi-am setat scopul să-mi demonstrez profesionalismul, pe care l-am dobândit pe parcursul anilor.

Mie îmi place că sunt auzit și că părerile mele contează, mai mult, schimbă lucrurile. Cred că fiecare generație are de spus cuvântul său, noi suntem generația care aplică soluțiile moderne.

Eu am trăit alături de tatăl meu fiecare moment de glorie şi de cumpănă al afacerii „Vivodent”, pentru că m-am implicat empatic de mic copil în misiunea pe care şi-a ales-o, iar, odată cu trecerea timpului, am reuşit să contribui la dezvoltarea şi aplicarea sa de facto şi în mod direct.

Între noi nu există loc și motive pentru conflicte de interes profesional, există doar păreri diferite, dar obectivul principal este calitatea serviciilor.

Suntem două generații diferite și, cu siguranță, avem ce învăța unul de la celălalt… inclusiv să ne conştientizăm şi să ne reparăm greşelile. Anii mi-au demonstrat că tata ştie să semnaleze o greşeală, dar nu te lasă niciodată singur, dacă îi ceri ajutor pentru a o repara.

Sloganul pe care îl promovăm prin ceea ce facem este „totul începe cu un zâmbet”. Acest slogan îl caracterizează pe deplin şi pe tata. Este mereu zâmbitor şi tratează orice situaţie cu calm şi zâmbet. Asta învăţ zi de zi de la el. Mai sorb din bunătatea lui, din cumpătare, din profesionalism, din dedicaţie… din paternitate.

Alexandru Smântână senior (55 de ani. Director general al „Vivodent”)2

Încă de pe când era mic copil, la întrebarea „ce vei fi când vei crește mare?”, Sandu răspundea prompt „dinți, ca tata”. Și cred că, la rândul său, Sandu va transmite mai departe această frumoasă şi plină de dăruire moștenire, prin fiica lui, Alexandra, sau / și prin alți copii care vor veni din urmă.

Relația noastră paternă rămâne în pragul „Vivodent” în fiecare dimineață. La serviciu suntem persoane care-și exercită în mod egal obligațiunile și responsabilitățile, gradul de rudenie e pe planul doi și, dimpotrivă, uneori, din cauză că suntem tată și fiu, cerințele sunt mai mari.

Toate planurile de lucru se discută, părerile se împart, dar decizia finală aparține, deocamdată, celui mai mare după vârstă, punând în balanță părerile tuturor.

Sandu a fost pentru mine persoana de ajutor încă din anii adolescenței, exercitând funcția de traducător. Împreună mergem la expoziții, seminare, cursuri de specialitate. A fost persoana prin intermediul căreia am stabilit primele contacte și am semnat primele contracte de colaborare cu partenerii străini.

Nu credem că în relația noastră profesională poate să apară cumva ceva strâmb, mai sunt discuții aprinse, dar sincere și cu final pozitiv.

Au fost şi momente în care eu sau el am greşit… Numai cei care nu fac nimic nu greşesc. Iertare şi înţelegere trebuie să existe, și nu pentru faptul că este grad de rudenie, ci pentru că suntem oameni. Important este ca greșelile să nu se repete. Deseori, greşelile ne sunt o lecţie pe viaţă.

Cred că devenind părinţi, oamenii trăiesc o experienţă inedită de învăţare şi de dezvoltare alături de copiii lor. Prin Sandu văd lumea altfel şi am învăţat foarte multe lucruri… într-atât de multe, încât nu le pot enumera. Azi, învăţ din nou să privesc altfel lumea cu ajutorul Alexandrei… nepoata mea.

Mamă şi fiică, ambele – firi creative cu viziuni inovatoare despre design, s-au regăsit într-o afacere vestimentară, întâi mama, care a creat brandul „DiVero”, apoi fiica, cea care a trecut de pe teritoriul designului interior dezvoltându-și propria afacere spre emisfera modei. Fac o echipă de succes şi se completează, având fiecare o semnătură inconfundabilă, iar afacerea „DiVero” excelează prin proaspăta colecţie inedită „Atelier”, adăugată în portofoliul său. Natalia şi Ina Pînzaru sunt legate prin pasiunea lor faţă de ţesătura ce ia formă, dar şi printr-o prietenie deosebită de mamă şi fiică – premisă a succesului.

diveror

3Ina Pînzaru (29 de ani. Designerul brandului „DiVero”)

Totul a pornit de la o iniţiativă empatică, mi-am propus să mă implic pentru o scurtă perioadă în cursul dezvoltării DiVero, dar pofta vine mâncând şi iată că, acum, mă regăsesc în ceea ce se întâmplă aici. DiVero a devenit câmpul meu de creaţie în materie de design vestimentar, unul cu orizonturi largi, unul care îmi oferă o libertate artistică nemărginită.

Cred în succes pentru că am în jurul meu exemple relevante, inclusiv mama. Totodată, cred că succesul este accesibil tuturor, contează munca depusă şi constanţa acesteia.

M-a atras faptul că pot să materializez ideile mele creative în baza activităţii DiVero. De fapt, mie nu-mi plăceau piesele vestimentare pe care le făcea mama şi implicarea mea a echivalat cu condiţia să pot crea ceea ce îmi doresc – să creez propriile linii vestimentare, oarecum altfel decât tot ce a fost până la venirea mea. Mă bucură faptul că în echipa DiVero se regăsesc oameni ce îmi împărtășesc viziunile.

Mi-e greu să-mi amintesc vreun moment în care relaţia dintre noi două să fie una autoritară de mamă – fiică, suntem pe aceeaşi treaptă şi, mai mult, ne ţinem de mână. În mama am încredere deplină.

Mama poate să repete observaţiile sale şi de 150 de ori când e cazul, dar ea ştie că am auzit-o din prima, doar că personalitatea şi orgoliul, deseori, îşi spun cuvântul.

În privinţa călătoriilor, ne plac improvizaţia şi provocările. Alegem destinaţii atât în afara ţării, cât şi în Moldova, iar, în majoritatea cazurilor, o escapadă, fie ea şi de o zi, ne încarcă bateriile pentru o lungă perioadă şi ne inspiră. Suntem firi creative.

De la mama am învăţat că trebuie să merg înainte, în pofida oricăror greutăţi şi că răbdarea este cea mai importantă calitate, pe care învăţ să o dezvolt şi în mine.

Eu ştiu că mama trăieşte visurile mele cu aceeaşi intensitate cu care şi le trăieşte pe ale sale şi dacă uneori propriile visuri pot trece pe plan secund, ale mele sunt mereu prioritare şi ea depune tot efortul pentru a le materializa în cel mai frumos mod.

Natalia Pînzaru (52 de ani. Director. Designerul brandului „DiVero”)4

Ina încă nu este pe deplin implicată în afacerea DiVero, ea are propria afacere în domeniul designului interior, dar, într-un anumit moment, ea a dorit să îmi ofere ajutorul său, s-a implicat, fiind captivată. Simt că îi este foarte interesant şi asta mă bucură enorm. Cu toate acestea, ea continuă să se dedice sârguincios direcţiei alese din start, designul interior.

Cred într-un succes universal şi că oamenii Prosperi obţin, de regulă, succesul în mai multe sfere. E valabil şi pentru fiica mea – o fire artistică care poate aduce culoare acolo unde nu mai exista decât întuneric.

Pentru Ina, DiVero înseamnă deja două proiecte de autor, proiectul Atelier şi colecţia de toamnă, care este bazată 80 % pe ideile ei. Când Ina a venit în colectivul DiVero, pentru mine a fost un indice important contactul său cu acesta, probă trecută cu brio. Dovadă sunt colecţiile respective – o muncă de echipă.

De când a atins majoratul, dar şi până la asta, între noi s-a stabilit o relaţie de prietenie. Pot spune cu încredere că sunt cea mai bună prietenă a ei, confidentă şi avem relaţii foarte apropiate.

E loc şi de observaţii… doar că i le spun frumos. Conştientizez că omul nu poate să se schimbe deodată, de aceea îi sugerez doar cum cred că ar fi mai bine şi las totul să se întâmple de la sine.

Călătoriile sunt marea noastră pasiune. Soţul meu glumeşte deseori că dacă ne-ar trezi la trei de noapte să ne spună că plecăm într-o oră în călătorie, noi ne-am face fericite bagajele şi am zbura. Călătoriile înseamnă relaxare şi schimb de mediu, descoperirea noilor posibilităţi.

Cred şi am crezut întotdeauna că anume copiii noştri sunt învăţătorii noştri. Când mi-am educat fetele, m-am bazat pe acest principiu şi nu mi-am impus părerile, modul de viaţă. E o „şlefuire” de lungă durată.

Când era mică atât Ina, cât și sora ei, încercam să privesc lumea prin ochii lor, pentru că tot ce nouă, maturilor, ne pare deja comun, pentru copii e ceva nou şi ei se bucură de lucruri mici cu o sinceritate minunată. Abilitatea de a vedea lumea prin ochii copiilor tăi îţi oferă o a doua viaţă şi îţi prelungeşte tinereţea.

Poartă același nume și au aceleași principii patriotice. Pe lângă faptul că seamănă mult, îi leagă și faptul că s-au luat ambii de mână cu jurnalismul și aceasta e moștenirea din tată în fiu. Dumitru Ţâra senior, fost corespondent, șef de secţie la „Moldova Socialistă”, primul purtător de cuvânt al primului președinte al Republicii Moldova, fost director general al Agenţiei „Moldpres” și purtător de cuvânt la Curtea Constituţională, astăzi cofondator al Fundaţiei „Draghiștea”, și fiul său, Dumitru Ţîra Jr., care, deși avea o activitate intensă în domeniul economic și diplomatic, de mai bine de șapte ani a ales să fie manager de presă, fiind, în perioada 2009-2013, director al grupului de presă „Publika”, iar din 2014 – director şi fondator al grupului de presă „Realitatea”.

tiram

5Dumitru Ţîra junior (39 de ani. Director şi fondator al grupului de presă „Realitatea”)

Cât locuiam împreună, toate deciziile erau discutate și luate în cadrul consiliului familiei, la care toată lumea avea drept de vot egal. Însă decizia de a intra în presă, ca domeniu de activitate, nu a fost luată în comun, pentru că s-a întâmplat în 2009, cand eram plecat de mult timp deja „de acasă”. Am intrat într-un joc al vieţii pe alocuri chiar periculos, dar în acest joc respir liber și orice idee sau fantezie poate deveni realitate. Cutia magică (televizorul) a adus un fel de „magie” în viaţa mea.

Nu cred că semnificaţia cuvintelor „părinte” şi „copil” dispare vreodată. Asta ţine de relaţia și sentimentele între părinţi și copii, nu are nicio legătură cu anii care trec sau cu evenimentele care se întâmplă în viaţa noastră. Mie îmi place să fiu copilul părinţilor mei și așa va fi mereu. Această relaţie este în sânge, e ca iubirea… inexplicabilă, dar plină de conţinut, emoţii, sentimente, regrete și bucurii… plină de viaţă.

Cea mai importantă lecţie învăţată de la tata a fost dragostea de neam. Dumitru seniorul, tatăl meu, este o expresie a toleranţei și înţelegerii, a culturii și educaţiei. Asta e cel mai important ce am învăţat de la el și ce am preluat în măsura în care s-a putut și în care am putut să o fac.

Nu există „șef” în relaţia noastră și acest fapt nu are nicio legătură cu supremaţia vârstei. Noi avem o relaţie frumoasă în care nu ne certăm și, de fapt, nici nu avem motive să o facem. Mai mult, suntem prieteni. Noi ne bucurăm de ceea ce avem și ne bazăm pe buna înţelegere, pe dorinţa de a ne ajuta reciproc, de a fi sănătoși, de a avea succese, de a ne susţine în tot ceea ce facem și ne dorim.

Despre ce discutăm când avem ocazia să stăm faţă în faţă? O bună perioadă discutam despre biserica pe care a construit-o tata timp de peste zece ani, anume acolo și anume așa cum o visase într-o noapte după plecarea bunelului. Acum, vorbim despre bunica, despre rude și apropiaţi, cum să-i ajutăm în diverse încercări ale vieţii. Discutăm multe și diverse.

Tata e deosebit pentru că e al meu… și al Stelei, sora mea, dar e unul și unic… prin felul în care ne-a educat împreună cu mama, prin felul în care ne iubește și ne tratează, prin poeziile sale, prin abordările și sfaturile pe care mi le dă, chiar și prin tăcere uneori. Tăcerea lui spune mult mai multe decât pot spune cuvintele.

Dumitru Ţâra senior (62 de ani Cofondator al Fundaţiei „Draghiștea”)6

Din prima zi a copilului era decis că va merge când va face primul pas. Iar să meargă pe urmele „celui mai mare” nu s-a decis colectiv sau undeva anume, ci el însuși a luat hotărârea, fără știrea, ghiontirea sau încuviinţarea cuiva, să se lase de juridică, economie, diplomaţie și să reînflorească urmele tatălui, lăsate cândva în jurnalism.

În cazul nostru (egal cu „în neamul nostru”), semnificaţia cuvintelor „părinte”, „copil” nu dispare nici după ce copilul devine părinte, dar nici după ce „rămâne” fără părinte. Pe 27 mai curent s-au împlinit tocmai două decenii fără tatăl meu, Nicolae, unicul bunic pe care l-a cunoscut nepotul său Dumitru. Continui și azi să preiau din nemărginita-i înţelepciune de ţăran, crescut să înflorească urmele străbunilor, dar trecut prin foamete, deportare (la doar 19 ani), răpus cu inima-i ciuruită de ce a îndurat și după revenirea la baștina noastră de sânge.

Prin fiul meu am învăţat să amân îmbătrânirea. Asta, mai ales datorită faptului că multe din câte face el sunt o continuare în ascensiune a ceea ce am făcut și mai fac eu – și nu doar ca profesie. Nu mă copiază, ci mă completează, lăsându-mă să cred că și aceasta este o realizare a mea ca tată.

Nu am analizat sau apreciat vreodată cu voce ceea ce creează sau gestionează Dumitru. Sfaturi îi dau doar când mi le solicită. Ţin și eu cont de părerile lui în diverse situaţii. Despre prietenia și relaţiile mele cu taică-meu obișnuiesc să zic că numai la fete n-am fost împreună. Cred că același lucru poate să-l spună și Dumitru junior, care de mult e senior și el – în toate.

Foarte rar se întâmplă să fim doar în doi. Graţie telefonului, discutăm mai des decât ne întâlnim. Când ne vizitează (de una-două ori pe săptămână, deseori însoţit de nepoţica Nicoleta), maică-sa, Maria, îl tot întreabă de politică, evenimente și demnitari, iar eu îi răspund în locul lui, el fiind preocupat, și atunci, de ale televiziunii. Subiectele mele de discuţie ţin de problemele bisericii din sat, pe care o ctitoresc, ale gospodăriei mamei mele și bunicii lui Ana, de proiectele-mi de creaţie și editoriale. Temă comună e și durerea pentru ce s-a ales din speranţele investite în anumiţi politicieni, îngrijorarea pentru ţară.

Fiul meu e deosebit prin faptul că de orice s-ar apuca, o face bine – și nu doar pentru sine. De la el învăţ să visez ceea ce-i realizabil.

Coordonator de proiect, autor: Doina Popa. Foto: fotoroom.md