Uite ce i-ar spune Natalia Colesnic lui Dumnezeu dacă l-ar întâlni

Zbura prin viaţă, râdea, iubea, își făcea planuri. Până valuri de ameţeli și dureri de cap infernale au oprit-o din zbor. Diagnoza dură și alogică – tumoare la creier – a lăsat-o blocată în timp, în întrebări, în spaimă, în groază. Nu știu dacă vă puteţi imagina ce se întâmplă în mintea unui om, a unei tinere de 28 de ani, când i se spune că totul ar putea să se sfârșească mâine. Sau peste un an… nu contează, oricum mâine…

Nu știam dacă voi mai prinde a doua zi viaţă… Am avut clipe în care mi-am dorit să mor, dar demn… Dar am avut și momente în care mi-am zis, avidă de soare și zâmbet, că vreau să trăiesc. Cu mândrie și bucurie. Într-un moment am simţit că acolo, sus, s-a luat o decizie în favoarea mea și am decis să merg înainte.

Casa mea a fost locul unde m-am refugiat în prima perioadă. Evitam să mă văd cu prietenii, evitam să mă privesc în oglindă. A fost complicat să înţeleg că în cele mai grele momente din viaţă poţi fi trădată sau lăsată uitării.

Am mers la intervenţie chirurgicală. Prietenii și familia au reușit să adune suma ceea imensă pentru operaţie. Zilele trecute am aflat că mama și sora mea încă mai întorc datorii. Au fost zile, săptămâni, luni de reevaluare a modului de viaţă de până atunci și a noţiunii de relaţii interpersonale.

Chiar dacă trăiam și trăiesc încă nopţi în care nu pot adormi din cauza durerii, în acea perioadă vorbeam doar de lucruri pozitive, îmi făceam planuri grandioase și, cel mai important, nu permiteam disperării să mă ruineze. Am început să merg mai des la biserică, să vizitez mănăstirile și cele mai frumoase locuri din ţară.

Asta m-a făcut foarte puternică, atât de puternică încât, în numai șase luni, mi-am pornit Clubul „Kangoo Jumps” la care visasem atâta. Dar, după intervenţie, îmi era interzis să mai sar pe ghete. Acea perioadă a fost o experienţă din care am învăţat să culeg doar beneficiile.

Credinţa mi-a dat puterea să schimb lucrurile, inclusiv să îmi pot oferi mie viaţa. Rugăciunea a devenit respiraţia sufletului meu, ea schimbă lumea, viaţa, circumstanţele. Imediat după intervenţia mea, eram în sala de reanimare și am avut un înger de om lângă mine, Margarita Raducan, care mă ţinea de mână și mă privea în ochi cu o flacară, spunându-mi: „Noi ieșim de aici și tu vei fi mai bine decât ai fost”. Mi-o spunea cu foarte multă încredere și m-a făcut și pe mine să cred în asta. Atunci am înţeles, între creier și corp există o permanentă comunicare. Iar atunci când te gândești la ceva cumplit, imediat ţi se face rău.

Deși credem că știm să preţuim ceea ce avem, o facem cu adevărat numai atunci când riscăm să pierdem totul. Acum știu preţul sănătăţii, familiei și al credinţei.

Mi-am dorit să ajung la Ierusalim de aprope 20 de ani și mi-a fost dat să ajung cu patru zile înainte de intervenţia mea chirurgicală. Deși mă simţeam foarte rău, am riscat și m-am deplasat de la Tel Aviv la Ierusalim. Tot ce îmi doream în acele patru zile era să văd acest loc sfânt, să îmi aplec capul deasupra pietrei unde Hristos a înviat… am reușit! Acolo am simţit o legătură puternică cu Dumnezeu și o vindecare, o curăţire a sufletului. Din acel moment am petrecut mai mult timp cu El. Acum caut singură prezenţa lui Dumnezeu, hrana cuvântului și acea stare de rugăciune în care comunici cu Dumnezeu… E o vindecare sufletească, urmată și de cea fizică. Simt că așa s-a întâmplat și în cazul meu.

Cei care nu îmi cunosc povestea mă văd cu ambiţii, deschisă și optimistă. Îmi place să le transmit energia aceasta oamenilor și să îi fac să se simtă fericiţi. Cei care mă cunosc știu că sunt o luptătoare înverșunată. Lupt cu circumstanţele, cu problemele de viaţă, lupt atunci când unii lasă mâinile în jos. Poţi câștiga foarte repede prietenia mea sinceră, dar foarte repede o poţi pierde dacă ai scopuri meschine și începi să minţi. Iubesc oamenii, de aceea probabil sunt mereu înconjurată de oameni care îmi oferă și ei la rândul lor căldură, iubire, apreciere și susţinere.

Acum există o Natalia de până la și o altă Natalie… de după. Natalia de până la era fricoasă, naivă, visătoare. Îmi doream să construiesc o afacere și să fiu pe propriile picioare. Natalia de după este într-o construcţie și reconstrucţie fizică și morală continuă.

M-am întrebat mereu ce voi face dacă nu îmi va reuși ceea ce îmi propun. Eram înfricoșată de asemenea gânduri. Intram în panică când ceva nu îmi reușea. Îmi era teamă că odată cu trecerea timpului, trec și anii de tinereţe și voi ajunge la o vârstă înaintată în care totul va deveni monoton și trist, cu depresii.

După ce am trecut acel tunel și am văzut lumina la capătul lui, am învăţat să fiu fericită în fiecare zi. Acum am învins frica și îmi este teamă doar atunci când greșesc. Acum preţuiesc fiecare zi, fiecare realizare, fiecare dezamăgire din care învăţ lecţia și nu mă supăr pe nimeni. E acel moment când înveţi să te ierţi pe tine și pe cei din jurul tău.

Sursa mea de existenţă psihologică este activitatea din care mă hrănesc cu fiecare realizare, cu ceea ce fac, chiar dacă am renunţat să practic sportul preferat, kangoo jumps. Mă încarc sufletește practicând antrenamentele de la club. Sunt fericită că am o echipă în spate care mă susţine de fiecare dată.

De câteva luni însă, am început un alt stil de viaţă, mult mai sănătos decât cel pe care l-am avut până acum. E ceva absolut nou pentru mine – Raw Vegan. O alimentaţie vegană fără foc, care se bazează doar pe crudităţi și pe alimente cum sunt seminţele, nucile, alunele, goji, fructe și legume, rădăcinoase și sucuri naturale – asta este mâncarea mea! Corpul are parte de o detoxificare profundă, până la sânge și până la nivelul în care reușește să ne scoată celulele cancerigene! Nu e ușor, dar merită tot efortul!

Relaţia cu mama și sora a devenit una specială și mult mai puternică, un sentiment care nu poate fi exprimat în cuvinte. Suntem mai mult decât doar surori. Chiar dacă are viaţa ei și e la mii de km distanţă, știu că se trezește și se culcă cu mine în gând. Este o dragoste eternă. Nu îmi imaginez ca ele să nu existe în viaţa mea. Pe mama acum o protejăm ambele, pentru că este după o intervenţie chirurgicală și încercăm să îi arătăm doar partea frumoasă a lucrurilor. Cel mai des ne vedem pe internet, în poze, reportaje, proiecte, reviste. Este cel mai frumos cadou pentru ea și este mândră de noi, iar asta îi dă puteri să lupte cu boala.

În copilărie, eram fiica aia mai mică, bolfoasă, cu forme și extrem de năzbâtioasă. Aveam o slăbiciune pentru caiete, hârtii de tot felul, pixuri, pe care le colectam și le adunam în locșorul meu de joacă, sub masă (zâmbește). Dacă voiai să mă faci să plâng, trebuia să îmi umbli prin lucruri sau să mi le iei. Cearta cu sora mea începea cu ameninţări de genul: îţi stric cuibușorul de sub masă și vezi tu atunci! Iar mie asta îmi era suficient. Începeam să plâng și ne luam la bătaie (zâmbește). Eram geloasă pe ea că este mai mare și că a început școala, dar eu, nu. Știi ce făceam? Îi furam ghiozdanul, îl puneam în spate și faceam o tură prin ogradă. Îmi mai plăcea să scriu pe ghiozdan cu pixul… era din piele maro cu verde, iar pixul de culoare albastră. O combinaţie numai bună! Și, din nou ceartă.

Mamei îi plăcea la nebunie să ne îmbrace la fel. Mie îmi plăceau lucrurile colorate și eram prima care își alegea ţinuta, chiar dacă modelul era identic. Totul a fost frumos. Eram o familie unită, dar până într-o zi…

Era de sărbători, eram la vecini și tata a venit cam târziu să ne ia acasă, noi ne jucam cu copiii în casă, iar el părea foarte ciudat. Îmi amintesc și acum, m-a netezit pe cap și i-a spus băiatului cu care mă jucam să aibă grijă să nu mă supere cumva. L-am rugat să ne mai lase la joacă. Așa a și făcut. A murit în noaptea aceea, la 36 de ani, din cauza tensiunii arteriale. Mult timp nu am înţeles ce s-a întâmplat. Eram supărată pe el… În fiecare zi și seară îl tot așteptam să vină și el nu venea. Atunci mi-am inventat povestea mea, că tata este într-o deplasare și că trebuie să revină, dar suferinţa și lacrimile mamei m-au făcut să înţeleg că tata nu va reveni niciodată. De aici au pornit greutăţile și așa, foarte repede, pe la vreo zece ani, am devenit niște copii maturi.

Uite câte mi-a pregătit viaţa asta… Și eu oricum o iubesc… Important e că evoluţia tumorii e stopată. Asta e cea mai bună noutate. Acum sunt pregătită de orice în viaţa asta. Nu sunt sigură că într-o zi nu se va repeta. Dar nu am o altă alegere decât să dau prioritate sănătăţii.

Dacă ar fi să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aș spune: Mulţumesc, Doamne. Ești cel mai bun regizor. Tu știi ce ne ridică, tu știi ce ne coboară și pe toate ni le dai să le trăim pentru a învăţa să preţuim ce avem ACUM. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate lecţiile de viaţă pe care mi le-ai oferit, pentru toţi oamenii pe care i-am intâlnit, pentru lumina și liniștea sufletească!