La 30 de ani ştiam deja că în cariera mea profesională, ca economist, politica va fi de neevitat. Avem o țară prea mică ca să ne putem permite să trecem în activitățile noastre pe lângă factorul politic. Ca observator pasionat, ca activist, ca funcționar, ca plătititor important de impozite, ca cetățean implicat, politica te vizează într-o formă sau alta.

Nu credeam că peste 15 ani voi fi în cea mai importantă funcție din stat. Dacă m-aș fi gândit de pe atunci la o asemenea evoluţie, probabil aș fi acționat mai pragmatic, în momentele importante, și tocmai din cauza acelor calcule aș fi ratat de fapt această ascensiune politică. Dar, neștiind că pot ajunge președinte, am acționat conform unor reflexe politice pure, fără să țintesc nemijlocit funcția, și anume asta m-a adus la Președinție.

Am înțeles de timpuriu că trăim în perioada marilor transformări. Există o vorbă chinezească: să ne ferească soarta de perioadele istorice interesante, fiindcă ele sunt cele mai tulburi și instabile. Cred că anume asemenea vremuri trăim, interesante. Am fost pregătit moral că politica acestor ani va reprezenta o misiune grea pentru mine, pentru toată echipa mea, deci nu avem de ce să ne lamentăm, am știut cu toții în ce ape riscante și alături de ce rechini vom înota.

Nu am dat niciodată mâinile în jos și niciodată nu le-am ridicat sus. Le-am ținut în stare de tonus muscular, așa cum un jucător de volei are mâinile pregătite să preia mingea în orice clipă și să o direcționeze pe terenul advers. Trebuie să mărturisesc, fără a exagera, că în toată cariera mea politică am funcționat ca un ceas, practic fără vreo pauză pentru respiro, chiar și în micile vacanțe eram conectat la ce se întâmplă cu partidul, cu mișcările politice. Nu e deloc ușor, dar pe drumeț îl energizează drumul, dacă știe încotro merge.

Poporul te face preşedinte, dar tot poporul este apoi judecătorul, iar în unele cazuri și în unele țări, poporul a fost și călăul acelor lideri care au abandonat interesele țării și ale cetățenilor. Platforma politică înaltă este și scenă, și fotoliu, și monument, și eșafod. Poate fi de toate, în funcție de rezultate și circumstanțe. Când ești ales direct de popor, nu există noapte în care să te culci fără a avea pe conștiință acestă enormă povară a încrederii și a responsabilității față de oameni.

Puterea mă impresionează în măsura în care este un mijloc, nu un scop în sine. Puterea de dragul puterii e o ambiție prea limitată, e mult mai interesant să privești puterea ca pe o pârghie cu care schimbi lucrurile, implementezi niște idei, modifici ceva în mecanismul de dezvoltare al țării, lași o amprentă vizibilă și apreciată în urma ta.

Moldova e ţara pe care e greu să o găsești pe hartă, dar datoria noastră e să-i facem pe străini să dorească s-o caute, cât mai des și din motive cât mai favorabile pentru noi.

Moscova şi Bucureşti sunt capitale unite de o axă directă pe harta geografică. Nu rămâne decât să găsească și o axă directă de comunicare între ele și pe harta geopolitică. Cred că e posibilă o asemenea performanță politică, care le va fi reciproc avantajoasă.

O regulă simplă de-a mea este să am încredere în oameni, dar totuși să mă bazez pe forțele proprii, să nu mă las în grija și în responsabilitatea altora. Această formulă m-a ajutat de multe ori și, dacă s-a întâmplat că încrederea în alții nu a funcționat așa cum mă așteptam, efortul personal mi-a asigurat realizarea celor planificate.

Democraţia e un joc pentru oligarhi, e o speranță pentru cetățeni și e o mare încercare pentru țară. În prezent, suntem în perioada când vrem să trecem de etapa finală a tranziției și, în sfârșit, să le oferim cetățenilor fructele democrației, nu doar rădăcinile ei amare, cum a fost aproape un sfert de veac.

Moldovenii pot iubi un politician numai până când acela ajunge să guverneze o vreme, apoi iubirea trece aproape inevitabil în nemulțumire. Așa a fost, așa va fi. E foarte greu să fii pe placul tuturor, prea diferite sunt cerințele și profilurile ideologice sau geopolitice ale cetățenilor. Datoria unui politician veritabil este să nu fie vulnerabil la dispozițiile trecătoare ale societății, ci să urmeze ferm calea intereselor naționale, care au un orizont de decenii înainte. Un politician trebuie să procedeze așa cum vede și înțelege interesele naționale de la înălțimea funcției și a experienței acumulate, dar și din tezele stipulate în Constituția țării.

Femeia în politică este mai supusă încercărilor și greutăților, dar se bucură totodată de un credit mai mare de încredere. În prezent, după ce bărbații au compromis în mare parte actul politic, femeile înregistrează un succes nemaiîntâlnit în politica moldovenească: în Parlament, în Guvern, în Găgăuzia, în multe ministere, la conducere avem femei. Societatea are mai așteptări din partea lor.

Mulţi vor fi de acord cu afirmația că țara noastră a procedat nechibzuit la începutul anilor 1990, atunci când s-a dezis brusc și în mod radical de foarte multe instituții publice și de proiectele economice moștenite de la fosta RSSM. Ar fi trebuit, probabil, să mergem pe o cale mai moderată și mai înțeleaptă, aşa cum a procedat Belarus, să păstrăm o parte din patrimoniul colhozurilor, fabricilor și instituțiilor culturale sovietice. La noi însă trecerea la democrație s-a produs pe un fundal de ură interetnică și de jaf al bunurilor statului. Păcat, mare păcat.

Un preşedinte poate fi vulnerabil numai dacă cei care l-au susținut prin vot, adică cetățenii, poporul, se dezamăgesc sau se simt trădați de prestația lui. Dacă însă susținerea cetățenilor este stabilă, un președinte este aproape invulnerabil, decât doar în fața propriilor slăbiciuni de caracter.

A fost o luptă cu mine însumi atunci când a trebuit să votez, în 2012, pentru Nicolae Timofti, după acea criză politică de trei ani. Foarte mulți susținători, colegi îmi spuneau să nu votez, fiindcă îmi ruinez definitiv cariera de politician, dar atunci am considerat că există rațiuni superioare celor individuale sau partinice. Timpul mi-a dat dreptate, iar acea lecție m-a învățat că în situația când stau în conflict interesele naționale și interesele de grup, să aleg cu fermitate interesele naționale.

O regulă simplă de-a mea este să am încredere în oameni, dar totuși să mă bazez pe forțele proprii, să nu mă las în grija și în responsabilitatea altora. Această formulă m-a ajutat de multe ori și, dacă s-a întâmplat că încrederea în alții nu a funcționat așa cum mă așteptam, efortul personal mi-a asigurat realizarea celor planificate.

M-am născut la sat şi consider acest fapt un mare noroc. Lângă Codri, la aer curat, deprins de mic cu munca, dar și cu libertatea, educat să-mi iubesc pământul, țăranii, satul. Cred că acea sevă îmbibată în rădăcinile țărănești mi-a dat ambiția, puterea și perseverența care m-au ajutat mult în politică. Mă ajută și acum.

Tata îmi spunea mereu că prin muncă omul poate obține foarte multe, dar numai prin educație bună și de calitate omul poate obține aproape orice, poate ajunge pe orice vârf în viața sa. Avea dreptate, ca de obicei.

Ori de câte ori mă vede, mama îmi iese înainte și mă îmbrățișează. Probabil, majoritatea mamelor procedează așa. Mamele sunt diferite, dar le unește dragostea enormă pentru copii și nepoți. Pentru fiecare om, Mama este ambasadorul lui Dumnezeu pe Pământ.

În anii de studenţie, mă vedeam preocupat exclusiv de domeniul meu profesional, ca specialist în economie. Nici chiar atunci când am început să lucrez în ministerul Economiei nu examinam la modul serios o eventuală carieră politică. Dar iată că zarurile sorții ne pot dicta niște decizii pe care nu le-am anticipat. Uneori am nostalgia revenirii în profesia mea, mai ales pentru libertatea și relaxarea lucrului lipsit de atâta răspundere, o spun sincer.

 

Când am văzut-o prima oară pe Galina, eram convins că anume așa aș vrea să arate viitoarea mea soție. A fost o dragoste de la prima vedere. Ne-am cunoscut la o nuntă, iar de atunci am fost de nedespărțit.

Dragostea nu poate fi o pasiune continuă, ea are nevoie și de perioade de acalmie, pentru ca partenerii să se analizeze lucid unul pe altul, să înțeleagă dacă pot face planuri de viitor împreună. Dragostea are nevoie și de mici cutremure, pentru a ne convinge că stăm pe o temelie solidă, că am construit bine relația și vrem să o păstrăm, în pofida a orice.

Am simţit că pierd pământul de sub picioare când mi-a murit tatăl. Mi-a fost nu doar un părinte, ci și un sfetnic de nădejde pentru mine, un stâlp de sprijin în clipele grele. Atunci, la moartea lui, m-am simțit brusc pe jumătate orfan, chiar dacă eram deja adult, pentru că fiecare dintre noi e în sinea sa un pic copil atât timp cât părinții îi sunt în viață. Pierderea lor ne maturizează rapid și dureros.

În viaţă trebuie să ții piept loviturilor sorții. Cine se îndoaie și se înmoaie sub atac, se va retrage pe acostament, iar cine rezistă, poate ajunge la realizarea speranțelor și ambițiilor sale. Dar și mai bine e să știi să ocolești loviturile. Încă învăţ această artă.

După ce nu voi mai fi preşedinte, mi-ar plăcea să știu că acea perioadă va rămâne înscrisă cu litere frumoase în biografia țării. Iar eu îmi voi lua neapărat o pauză pentru a călători pe Atos. Acolo gândurile și simțurile mele vor dobândi claritatea de care, sunt sigur, voi avea nevoie pentru a decide ce urmează să fac în continuare.

Niciodată nu voi uita ochii oamenilor simpli de la întâlnirile din sate, din raioane. Am văzut în acei ochi o mare încredere și multă răbdare suferindă. Vreau să văd de acum încolo la fel de multă încredere în ochii lor și mult mai multă bucurie și împlinire. Acesta e unul din scopurile mele în politică.

Peste 15 ani vreau să-mi văd țara modernă și bogată, dar în același timp mai apropiată de nivelul de viață din anii 1970-1980, când ne bucuram de o economie puternică, populația țării era în creștere, oamenii primeau salarii și pensii care le ajungeau pentru un trai decent, agricultura moldovenească reprezenta un etalon de aur în spațiul URSS și chiar în Europa de Est, Moldova fiind numită „livada Uniunii Sovietice”, școlile și universitățile erau neîncăpătoare pentru elevi și studenți, știința progresa, satele se dezvoltau dinamic. Acesta este unul dintre visurile mele, să ajungem la randamentul economic și social al Moldovei de atunci.

Îmi place să cred că peste ani, peste decenii, copiii și nepoții mei vor trăi într-o Moldovă mai bogată, mai vestită, mai puternică și mai integră decât acum. Și sper că atunci, vor putea spune că tatăl și bunicul lor a avut contribuția sa la transformarea țării într-un loc mai bun de trai pentru moldoveni.

Întotdeauna poţi să găsești un prilej de „bună ziua” cu cei care n-au ars podurile definitiv. Eu am fost mereu un adept al ideii că există linii roșii care nu trebuie depășite, dar în politica moldovenească sunt destui dintre cei cărora le lipsește o asemenea abordare cumpătată. Ar fi cazul să mai chibzuiască la modul în care se comportă, pentru că apa trece, iar pietrele rămân.

Cu baieţii mei vorbesc despre orice, în afară de politică. Sportul, vânătoarea, școala, lectura, călătoriile, visurile lor de viitor, diferite curiozități care le trezesc interesul, vorbim despre toate și uneori apar întrebări la care îmi este și mie dificil să răspund. Copiii de astăzi sunt foarte versați și mi se pare că sunt mai buni decât eram noi la vârsta lor.

Celor mari le place să-l povățuiască pe frățiorul cel mic, iar el privește cu admirație la ei, îi vede modele de urmat. Mă bucur că există o cultură a transmiterii experienței între copii, e ca o formă de educație vie, în joacă, de la frate la frate.

Mă uit la mezinul meu, zâmbesc și am numai regretul că tatăl meu n-a reușit să-l vadă, n-au reușit să se cunoască bunicul și nepotul. Și atât de mult îi seamănă…