Când mi s-a comunicat că va trebui să o intervievez pe Natalia Barbu, mi-am dat seama că este ceva timp de când nu a mai dat super-interviuri, ultima oară revăzând-o tot la noi, în VIP magazin, în proiectul 15 după 15 ani… Dar m-am gândit că nu e nimic rău în asta. Probabil că Natalia e fericită, iar când eşti fericit, îţi ţii bucuriile pentru tine, nu te interesează cârcotelile, bârfele şi nici mărunţişurile obositoare. Natalia îl are pe Nicolae şi Victoraş, iar ei o au pe ea.

Bucureşti… casa mea adoptivă şi frumoasă Dacă mă chemaţi la Chişinău, vin cu tot sufletul. Capitala de pe Dâmboviţa o simt tot mai mult cum acaparează teritoriul inimii mele, însă Chişinăul rămâne a fi rădăcina. Activitatea mea s-a desfăşurat bine în România, dar asta nu înseamnă că pun punct unor colaborări de acasă, ultima fiind concertul aniversar al PRO TV Chişinău. A fost o experienţă de milioane. Publicul nostru e fabulos, îmi era dor de el. Ori de câte ori am ocazia să îl revăd, profit de acest lucru.

Să ai echilibru în viaţă e o mare performanţă. Cred că am atins această stare. În familia mea e iubire, linişte, respect. Când la uşa ta bat provocările, nu prea le simţi. Mutatul de la Chişinău la Bucureşti a fost o decizie importantă pentru mine, însă, pas cu pas, alături de soţul meu, am depăşit şi paginile mai puţin plăcute. Ideea e că fiecare dintre noi, chiar dacă conştientizăm sau nu, ne schimbăm foarte mult. Cel puţin noi, femeile, trecem prin tranziţii pe care le trăim mai intens. Evoluăm, asta voiam să menţionez. Fiecare aşteaptă ca partenerul să se schimbe, însă nu prea e aşa. Multe relaţii cedează din momentul în care urmaşa Evei se dezvoltă, iar soţul ei stagnează. Eu cresc, evoluez, devin mai înţeleaptă zi de zi. Soţul îmi este alături şi mă încurajează, ne completăm reciproc. 

Nu sunt prea ahtiată după diete! Pot să mănânc seara târziu, mai merg şi la sport, însă genele îşi spun cuvântul. Fac zumba, pilates, merg la saloane, deh, ca toate femeile moderne.

În familia noastră serile şi weekendurile sunt vesele. Când e timpul frumos afară ne invităm amicii la un grătar, la un pahar de vorbă, ne simţim bine şi ne spunem bancuri. Iarna suntem fanii şemineului!

Prietenia cu fosta soţie a lui Toni mi se pare un proces firesc, e o prietenie matură şi diplomată. Totul a fost liniştit, fiecare dintre noi e cu viaţa ei, cu împlinirile sale. În spaţiul nostru balcanic unii poate ar privi cu mult scepticism ceea ce se petrece, noi însă ne căutăm fiecare de viaţa lui. Nu am simţit vreo barieră. Lucrurile s-au întâmplat firesc.

Vara aceasta am fost la concertul „O seară în Parc” de la Chişinău. Discutam cu organizatorii despre faptul că evenimentul a avut ceva magic, nu îmi pot explica ce anume. Am avut un public select, cald, cu o energie superbă, neobişnuită. Am plecat de acolo cu bateriile pline de emoţii irepetabile. Mai greu găseşti spectatori sinceri aşa cum sunt ai noştri. La Bucureşti îmi lipsesc oamenii de la Chişinău.

Bărbaţii mei sunt bine! Victoraş e un domnişor cu atitudine, cu personalitate. E mare deja, în clasa a doua. Îi seamănă tatei, adică lui Nicolae. Creştem un haiduc sensibil, aşa cum e sufletul meu! Eu rămân în continuare prinţesa familiei. Cu soţul suntem bine, au trecut opt ani de la nuntă. Nici nu pot să cred! Dar uite că se poate şi după atâta timp să fii fericit şi împlinit. Să ne ajute Dumnezeu să trecem şi de douăzeci de ani, şi mai mulţi chiar. 

Victoraş, pe lângă faptul că e şcolar, intuiesc eu că va urma drumul afacerilor, are genele tatălui. Nu neg, are şi auz muzical, însă nu prea îl văd eu cu artiştii. Poate pentru cultura lui generală va studia un instrument, nu ştiu, vom trăi şi vom vedea. Contează să fie sănătos şi să aleagă drumul care îi place.

Cârcotaşii sunt ocupaţi acum. Au alte teme de discuţii. Au trecut atâţia ani de la căsătoria noastră, gata, dom’le! Nu le mai suntem interesanţi (râde). Subiectul e depăşit. Timpul trece, oamenii îşi găsesc alte „victime”.

O femeie împlinită se iubeşte mai întâi pe sine, se respectă şi se tratează la justa ei valoare. De acolo izvorăşte echilibrul, din atitudinea pe care o are ea faţă de propria sa persoană. Soţul şi copilul îmi dau o împlinire aparte, recunosc. Toate visăm iubire, să avem o familie, să fim răsfăţate, de mici avem planuri de nuntă, casă de vis etc. Eu le am pe toate. Revin la starea de echilibru, să poţi să fii tu în tot ce faci, să fii autentică, sinceră şi să ai grijă de tine.

Recunosc, au fost momente, triste, de o vibraţie mai joasă. Nu îmi place să spun depresie, ştii tu, boala aceasta modernă. Am avut forţa să mă ridic.

Lucrez la un album emoţionant, e aproape gata. Sper în toamna aceasta să îl lansăm. L-am compus eu, are zece piese. La text am muncit cu Zina Zen, la producţie am lucrat cu Alexandru Nucă, iar la mixaj şi master am muncit cu Sergiu Musteaţă. O echipă talentată de basarabeni au încropit un album ce sper să placă tuturor. Vreau să îl împart cu publicul de la Chişinău mai întâi, apoi îl voi face cunoscut şi aici, peste Prut. E o compilaţie de melodii cu tentă spirituală, e chiar personal şi sensibil. Încă nu ştiu cum se va numi albumul, mai căutăm inspiraţie! Multe piese sunt în memoria mamei, mă gândeam la ea când lucram la ele. Pot spune că e un album-dedicaţie.

Mă vindec prin muzică, prin conexiunea cu Dumnezeu. Acolo găseşti resurse infinite. Nu te mai ajută niciun citat motivaţional, decât rugăciunea. Dacă mă întrebai zece ani în urmă ce deviză am în viaţă, era să vin cu vreo frază răsuflată auzită de pe Internet şi care era folosită în calitate de citat motivaţional. Acum totul s-a schimbat. Prin rugăciune simţi nişte puteri nebănuite, un zen şi un echilibru de nedescris.

Fericirea e o chestie relativă. Cineva o găseşte în zâmbetul copilului, altcineva în alergatul desculţ prin iarba umedă de după ploaie, un alt om o poate vedea în lucruri materiale. Fiecare îşi croieşte propria lui filosofie. Chiar şi tristeţea aduce cu ea o dâră de bucurie. Durerea nu înseamnă neapărat nefericire. E greu să îţi explic. Sentimentul acesta e în noi, important e să o accesăm.

Vreau să cânt. Să mă bucur în continuare de posibilitatea de a cânta. Cu toţii visăm la scene uriaşe cu mii de fani. E ok şi asta, însă eu îmi doresc să nu mă opresc din a evolua, din a oferi publicului tot ce am mai bun ca artist. Dacă a venit inspiraţia pentru acest album, de exemplu, cred că aşa a fost să fie, să îl împărtăşesc multor oameni, să se bucure de el cei care ştiu să aprecieze muzica bună.

Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu mama. Avem senzaţia că suntem nemuritori, inclusiv părinţii noştri. Regret că nu am petrecut vacanţe mai multe, că nu prea m-am dedicat ei. Cred că fiecare dintre noi are anumite dureri şi păreri de rău. Nu ne rămâne decât să învăţăm nişte lecţii şi să nu le mai repetăm.

Ultimele conversaţii cu mama au fost tot despre muzică. Vorbea cu greu, însă tot îmi dădea sfaturi, să am grijă de mine, să fiu atentă. Spuneam anterior, regret că a plecat prea repede, că nu l-a văzut pe Victoraş cum creşte, dar e un regret ce nu ţine de mine.

Relaţia cu tatăl meu e ok, e la fel. Ţinem legătura, mai rar ne vedem, dar nu uit de el. De când mama a trecut în nefiinţă, oricum menţinem contactul. Tata mai pleacă din oraş, mai revine, e aşa, mai călător.

Suntem fanii vacanţelor! Mereu când auzim acest cuvânt ne cuprinde dorul de a descoperi locuri noi. Vara am fost în Grecia. Călătoriile mereu au fost o sursă de inspiraţie, de acumulare a energiei frumoase. Iar dacă e şi familia mea lângă mine, orice destinaţie pe care am vizita-o ar fi una de poveste!

Vise… nu vreau să ajung pe lună, vreau să am o familie sănătoasă, vreau ca tot mai multă lume să aibă acces la muzica mea. Urmează o colaborare în premieră cu regizorul Roman Burlaca, sunt sigură că va fi de bun augur!

Text: Iuliana Mămăligă • Foto: Victor Pictor