În toată lumea, bărbaţii consideră că plânsul le poate compromite masculinitatea. De aceea, preferă să spună că nu plâng (aproape) niciodată. E adevărat că ei își exteriorizează emoţiile de două ori mai puţin decât femeile și că testosteronul crescut le ţine în frâu acele trăiri materializate în lacrimi. Dar crezându-i că nu plâng e ca și cum ne-am mulţumi cu ideea că toţi acești bărbaţi ar suferi de sindromul ochiului uscat, o boală serioasă care, de altfel, afectează mai des femeile. În realitate, cei mai mulţi dintre ei sunt sănătoși și plâng pe ascuns, eliberându-se atât de emoţiile neplăcute, cât și de toxine, fapt demonstrat de biochimistul american care și-a dedicat 15 ani din viaţă studiind misterul lacrimilor, William H. Frey.

Ne-am propus și noi să aflăm cât de „plângăcioși” sunt bărbaţii din Moldova, indiferent de domeniul în care muncesc. Nu i-am pus să fie câinii lui Pavlov tăind ceapă și nici să se uite la soare fără să clipească, în schimb i-am întrebat ce filme i-au sensibilizat atât de tare, încât au lăsat să le scape câte o lacrimă-două sau poate chiar mai multe…

Sorin Bucătaru, director deschide.md

They Shoot Horses, Don’t They? („Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”), 1969

sorin-bucataru

 Am lăcrimat la acest film. Paradoxal, filmul nu e despre cai, dar e despre timpurile când „bărbăţia” era învăluită în fumul primelor ţigări. Bărbaţii greu recunosc faptul că plâng, dar aproape niciodată nu spun și DE CE. L-am mai revăzut acum doi-trei ani. Filmele, ca și cărţile bune, trebuie revăzute și recitite. De ce? Ca să-ţi verifici gradul de stupizenie și naivitatea anilor dintre revederi cu ele.

 Andrei Porubin, prezentator Jurnal TV

 The Green Mile („Mila verde”), 1999

andrei-porubin-femeia-este-un-lucru-2503132441 M-a emoţionat filmul american „The Green Mile” („Mila verde”). E o dramă mistică turnată după romanul scriitorului meu preferat, Stephen King. E vorba despre destinele angajaţilor unei închisori federale, văzute prin prisma destinelor deţinuţilor condamnaţi la moarte. Prima dată l-am văzut, probabil, în anul 2000. E greu să spui DE CE îţi curg lacrimile atunci când privești acest film. E un subiect melodramatic în care te prinzi la gândul că plângi de compasiune, de revoltă împotriva nedreptăţii, de miracolele de care e în stare omul, de triumful binelui, de jocul talentat al actorilor… Îl revăd periodic, când este difuzat la televizor la unul dintre canale. Este genul de film pe care poţi să-l priveşti de multe, multe ori, ştiindu-i pe dinafară conţinutul şi replicile. Filmul, probabil, posedă o energie aparte. La finalul acestuia, simţi parcă o purificare sufletească. E ca un fel de purgatoriu spiritual. Puţine filme de acest fel există de fapt.

Virgiliu Mărgineanu, directorul OWH TV Studio

 Белый Бим, Чёрное ухо („Bim cel alb, ureche neagră”), 1977

live-virgil-margineanu-in-studioul-unimedia-1397202606

 Prima dată am plâns mult la filmul „Белый Бим Чёрное ухо”. Este vorba despre povestea unui câine pe nume Bim, foarte fidel stăpânului său. L-am văzut la vârsta de aproximativ zece ani, la Casa de Cultură din sat. Îmi amintesc foarte bine acel moment în care am lăcrimat, deoarece mersesem la film cu niște prieteni și-mi era jenă că atunci când se va termina filmul și se vor aprinde luminile, colegii mă vor vedea cu ochii înlăcrimaţi. Mare mi-a fost surprinderea să văd că nu eram singurul din sală care a plâns la acel film. Și cel mai curios este că aceeași istorie s-a repetat recent, când priveam împreună cu familia filmul „Hachi: A dog`s Story”. Era și mai greu să-mi ascund emoţiile faţă de fetele mele, care tot erau în lacrimi.

Iurie Matei, pictor

 What Dreams May Come („O iubire fără sfârșit”), 1998

 M-au impresionat mai multe, cum ar fi „What Dreams May Come”, „The Green Mile” „Braveheart”, „Forest Gump” și „Gladiator”. Sunt filme în care se îmbină armonios toată paleta sentimentelor omenești: eroism, dragoste, jertfire de sine, umor și, în acest fel, te captivează și te fac să-ţi dorești să fii alături de eroii acestora. Le-am privit, de la lansarea lor până acum, de cel puţin zece ori pe fiecare. Sunt sentimental, iar în aceste filme sunt scene la care doar o brută nu lăcrimează.

Dumitru Ciorici, director editorial Interakt/Agora.md

Whiplash („Obsesie”), 2014

 dumitru-cioriciMă las emoţionat cu greu de producţiile cinematografice, dar pelicula „Whiplash” a reușit să sensibilizeze o parte din mine. Nominalizat și la „Oscar” în acest an, filmul a luat trofeul pentru cel mai bun soundmixing, probabil pe bună dreptate. Proiecţia cinematografică prezintă povestea unui tânăr care încearcă să ajungă basistul central al celei mai bune orchestre de jazz din ţară. Pentru aceasta, protagonistul este pregătit să facă orice, inclusiv să rămână fără prieteni și chiar iubită. Cel mai emotiv, dar și simbolic moment mi s-a părut finalul filmului, acolo unde eroul recurge la jertfe fizice pentru a se depăși pe sine, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Sunt două momente pe care aș vrea să le accentuez: voinţa pătimașă a lui Andrew de a reuși, dar și reacţia profesorului său Terence Fletcher, care uită de răzbunare doar pentru ca produsul său (un student) să atingă perfecţiunea în muzică. „Scopul scuză mijloacele” este unul dintre mottourile care se potrivesc aici și demonstrează că, uneori, asta e unica soluţie pentru a realiza ceva măreţ, aparent intangibil.

Corneliu Botgros, artist, dirijor secund al Orchestrei „Lăutarii”

 Titanic, 1995

corneliu-botgros Filmul la care am lăcrimat a fost „Titanic”, despre naufragiul navei cu același nume și despre o istorie romantică al cărei final e dramatic. La sfârșitul acestei povești de dragoste, unul dintre eroii dragostei moare, iar momentul a fost foarte emoţionant pentru mine, pentru că anume aici am lăcrimat. L-am privit prima dată în 1997 și l-am revăzut de mai multe ori ocazional. De fiecare dată am retrăit aceleași sentimente pe final. Pentru mine, acest film este o capodoperă, deși mai există și altele care mi-au trezit aceleași emoţii, cum ar fi: Independence day , Gladiator, Troya, Face/Off . Ţin să menţionez și actorii mei preferaţi: John Travolta, Nicolas Cage, Leonardo DiCaprio, Cameron Diaz, Demi Moore.

Adrian Ursu, interpret

 The Impossible („Paradisul spulberat”), 2012

adrian-ursu M-a marcat „The Impossible”. Un film bazat pe fapte reale, care descrie drama unei familii ce se află în vacanţa de iarnă în Thailanda, exact în ziua când a avut loc una dintre cele mai mari catastrofe naturale din lume: tsunamiul care a lovit această ţară. Cel mai emotiv moment pentru mine, care mi-a și provocat apariţia lacrimilor, mi s-a părut atunci când a avut loc reîntâlnirea copiilor cu părinţii lor, și anume când aceștia îi strigă. Deși șansele ca aceștia să supraveţuiască și să se revadă erau minime, soarta a fost de partea lor aici. Anume această scenă m-a sensibilizat, pentru că ea a transmis emoţii de nedescris. E un film cu un scenariu rupt din realitate, cu actori buni și cu o regie de excepţie. Un film de-a dreptul emoţionant!

 Vitalie Drucec, actor

 Sophie’s Choice („Alegerea Sofiei”), 1982

vitalie-drucecSunt multe filme ce răvășesc emoţii, dar unul este superb la acest capitol, și anume „Alegerea Sofiei” cu Meryl Streep. L-am privit de două ori și îmi trezește aceleași emoţii: multe lacrimi, pentru că încerci să intri în pielea eroinei și nu-ţi poţi imagina cum să alegi unul dintre cei doi copii, o fetiţă și un băiat, iar pe celălalt să-l lași pieirii. Ea ales fetiţa ca o continuitate a vieţii.

 Daniel Racovizza, designer

 Legends of the fall („Legendele toamnei”), 1994

daniel-racovizza Deși un bărbat adevărat plânge când nu-l vede nimeni, pe mine m-a emoţionat vădit „Titanic”, „Gladiator”, „Legends of the fall” și „Braveheart”! Sunt filme sufletiste, pline de emoţie, de personaje puternice, care schimbă lumea cu preţul vieţii lor, chiar dacă au un sfârșit tragic. Iar citatul din „Braveheart”: „Orice om moare, dar nu orice om trăieşte cu adevărat” mi-a rămas pe mult timp în amintire.

Oleg Efrim, Avocat, ex-ministru al Justiţiei

 The Pursuit of Happiness („În căutarea fericirii”), 2006

oleg-efrim Acesta e filmul care a reușit să mă marcheze. Fiind o producţie cinematografică bazată pe fapte reale, filmul prezintă povestea unui bărbat ajuns în pragul falimentului, părăsit de soţie, dar cu unica lui bucurie – fiul – ce îi rămâne în custodie. Protagonistul Chris Gardner (Will Smith) reușește să treacă prin multe ca să supravieţuiască, inclusiv să se adăpostească prin hoteluri, staţii de metrou și chiar toalete publice. Îmi amintesc și fraza prin care Will Smith mi-a rămas în memorie: „Dacă vrei ceva, du-te și ia-ţi-l”, iar „The Pursuit of Happiness” te învaţă cum să obţii acest lucru. Este unul dintre cele mai bune filme motivaţionale, pentru că îţi arată cum să evoluezi de la un om fără adăpost la managerul unei companii de top, iar această cale e mai mult decât emoţionantă.

Marin Basarab alias Gonzo Deliriumovici, ziarist, blogger 

 Underground, 1995

marin-basarab Probabil, „Underground” de Emir Kusturica m-a făcut să scap o lacrimă. Filmul prezintă un caz din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial care ajunge să ia forme aproape suprarealiste. O fabrică de arme subterană, cu lucrători reali, ce produc armament pentru piaţa neagră, dar care, la un moment dat, nu sunt anunţaţi că războiul s-a încheiat. Ultimele minute din film au reușit să mă emoţioneze, atunci când foștii prieteni ai protagonistului ard și el își dă seama ce a făcut. Un alt moment destul de sensibil e atunci când un alt personaj se spânzură de un clopot… Asta-i sirop inedit, de calitate superioară.

Boris Covali, interpret

Braveheart („Inimă neînfricată”), 1995

boris-covali  Un film de excepţie și care nu te poate lăsa indiferent este „Braveheart” cu Mel Gibson. L-am privit de vreo 100 de ori! Iar momentul cel mai emoţionant este finalul, când eroul scandează: Freeeeeedoom! Și, pentru că sunt o fire foarte sensibilă, acesta m-a făcut să lăcrimez.

Ion Ștefăniţă, directorul Agenţiei de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor

 La piovra („Caracatiţa”), 1984

big-cmc-fara-alianta-majoritata-ion-stefanita-a-denuntat-acordul-de-constituire-a-aliantei-pentru-integrare-pro-europeanaNu prea sunt amator de filme, dar cert e faptul că serialul italian „Caracatiţa” m-a emoţionat destul ca să lăcrimez. Filmul are în prim-plan povestea căpitanului Corrado Cattani, un inspector de poliţie care şi-a dedicat viaţa luptei împotriva mafiei. Momentul în care este ucis capitanul Cattani m-a făcut să plâng, și cred că nu doar pe mine.

Gabi Marcu, jurnalist Jurnal TV

 Hachi: A dog`s Story („Povestea unui câine”), 2009

photo Filmul pe care l-am vizionat cu lacrimi în ochi a fost acesta și, ori de câte ori am ocazia să-l vizionez, îmi trezește aceleași sentimente de durere, dar și de mândrie totodată, deoarece îmi aduce aminte de un câine pe care l-am avut… Momentul cel mai emotiv e atunci când îţi dai seama că niciun om nu ar avea atâta încredere, răbdare, voinţă și devotament cum îl are cel mai bun prieten al omului! Ce păcat că animalele nu pot vorbi…

Dumitru Marian, producător ALTFILM

La vita e bella („Viaţa e frumoasă”), 1997

img_1866651_thumbs_600x440_2756441 „La vita e bella” m-a făcut să lăcrimez. E povestea unei familii de evrei care ajunge într-un lagăr de concentrare. Mama este separată de tată și de fecior. Că să nu se sperie băieţelul, tatăl inventează un joc și îl duce până la capăt, salvându-și copilul, care nici după ce moare tatăl său, nu-și dă seama că tocmai a trecut prin cea mai îngrozitoare experienţă pe care o poate avea un om. Filmul e trist prin definiţie: tema, locul acţiunii, povestea, personajele etc. Dar scenariul e atât de bine scris, regizat și jucat, încât râzi acolo unde ar trebui să plângi. Și totuși, tatăl moare. L-am văzut prima dată cu mulţi ani în urmă și m-a bântuit o perioadă îndelungată, pentru că nu văzusem începutul și nu știam cum se cheamă, iar Google încă nu exista pe atunci. Când l-am găsit, într-un final, l-am privit de două ori în aceeași zi. Alte filme care mi-au provocat lacrimi sunt: The Ghost, Pay it Forward, Schindler’s List , The notebook, E.T., Phenomenon, The Green Mile, Cold Mountain, Autumn in New York, Sweet November, A Walk to Remember, What Dreams May Come, Shawshank Redemption, August Rush. Și mai sunt și filmele rusești… 72m, East/West, Bărbierul din Siberia (Сибирский цирюльник ).

Nicolae Dabija, scriitor

„Lăutarii”, 1971

4 Când eram elev în clasele superioare, veneam cu colegii de clasă de la Cimişlia la Chișinău ca să plângem la filmele indiene. Dar, o proiecţie cinematografică care îmi mai stoarce lacrimi e „Lăutarii” lui Emil Loteanu. Nu m-am ruşinat de ele nici când m-am dus, în perioada studenţească, la premiera lui cu o fată de care eram îndrăgostit, nici când am vizionat acest film, cel mai bun al cinematografiei basarabene, avându-l alături pe marele regizor, care l-au bucurat fără să-mi spună… Sunt lacrimi care te purifică, atingătoare de strunele sufletului, care izvorăsc, de regulă, din contactul tău cu marea artă.

Victor Lutenco, ex-șeful Biroului pentru relaţii cu diaspora, consilier municipal

                                               Pay it Forward („Dă mai departe!”), 2000victor-lutenco-a-demisionat-nu-doresc-s-activez-ntr-o-guvernare-dependent-de-pcrm-m-voi-al-tura-lui-iurie-leanc Sunt două filme despre care nu aș putea spune că m-au făcut să plâng, dar sigur că m-au făcut să simt lacrima sub ochi. Vorbesc despre „Pay it Forward” și despre „August Rush”. Eu nu știu cum poţi să descrii filmele care-ţi provoacă astfel de emoţii: lăcrimezi pentru că nu poţi explica ceva, pentru că ating niște „strune adânci”. „Pay it Forward” m-a sensibilizat probabil pentru tristeţea prin care realizezi că totul în viaţă e ciclic, are un sfârșit, și unica modalitate de a face lucrurile să continue la infinit este, uneori, moartea. „August rush” mi-a trezit lacrimi pentru lupta care aduce fericirea. Acea fericire absolută când totul e perfect, dar care întotdeauna înseamnă lacrimi.

Radu Chivriga, fondator Privesc.eu

 Everybody’s Fine („Totul va fi bine”), 2009

1456131472_71483300_fitnomargin_364x273 Deși bărbaţilor nu le place s-o recunoască, eu nu mă tem s-o spun: da, se întâmplă să lăcrimez atunci când privesc anumite filme. Iată că unul dintre ele este „Everybody’s Fine”. Este o producţie difuzată în premieră în anul 2009, iar actorii principali sunt: Robert De Niro, Drew Barrymore, Sam Rockwell și Kate Beckinsale. Filmul este despre un tată care, după moartea soţiei sale, își dă seama că nu știe nimic despre copiii săi. El pleacă în căutarea lor, descoperind că aceștia au vieţi diferite de cele descrise în discuţiile purtate, de cele mai dese ori, la telefon. Prima dată am văzut filmul abia anul trecut și l-am revăzut de câte ori mi-a permis timpul. Îl și recomand tuturor celor care apreciază filmele de calitate. M-a făcut să lăcrimez pentru că, la un moment dat, am realizat că în această situaţie ne aflăm majoritatea dintre noi. Marea parte a vieţii este dedicată serviciului, iar noţiunea de timp liber, pe care ar fi normal să-l dedicăm familiilor noastre, părinţilor și celor dragi, dispare încet-încet în negura timpurilor.

Kapushon, rapper

 8 mile, 2002

20141209173054Filmul cu Eminem în rolul principal m-a emoţionat până în măduva oaselor. Nu am vărsat lacrimi și, sincer, nici la alte filme nu am plâns niciodată, nu mint, dar m-a emoţionat îndeajuns. Probabil că m-am regăsit în el, căci și eu am făcut o cale lungă cu întorsături dureroase până mi-a fost apreciată muzica.

Victor Micușa, Stilist, director „Micușa Stil”

 Hachi: A dog`s Story („Hachi: povestea unui câine”), 2009

2158741 Acest film mi-a trezit emoţii suficiente. L-am privit acum doi ani. Nu știu de ce, dar… mereu mi-a fost milă de animale și de bătrâni. Nu am mai putut să-l vizionez a doua oară, pentru că îmi plac mai mult filmele care mă binedispun și îmi dau o stare de bine. Un alt film care mi-a lăsat noduri în gât a fost „Gladiator”, o proiecţie ce nu necesită multe explicaţii.