Dacă ar fi să numesc o stare care mă învinge mereu, care mă muțește și mă așază în banca mea, mă provoacă și mă pune în mișcare, mă inspiră și mă răscolește, dar, în același timp, mă ține vie, aceasta ar fi frica. Frica am învățat-o de la bunica, care se pare că a purtat-o de mână toată viața. De înțeles însă am înțeles-o mult mai târziu. Când am crescut, am plecat de acasă și mi-a fost clar că nu mai există niciun spate care să mă ascundă. De atunci frica mi-a devenit aliat în toate, iar eu, ca să nu o supăr, îi rostesc numele tare și cu respect, să-i amintesc că nu am uitat de ea și că îmi știu locul.

FRICA DE DUMNEZEU

Nu știu dacă bunica credea în Dumnezeu. Totuși, acesta a dus-o în Siberia, a privit-o îngropându-și acolo un copil, sănătatea, viaţa. A îmbătrânit-o de tânără și a sărăcit-o. Același Dumnezeu însă a adus-o înapoi și i-a dat restul. Nu am auzit-o pe bunica să vorbească despre credinţă. Dar despre frică – mereu. „Teme-te de mânia lui Dumnezeu” – era vorba ei. Pentru că ea, mânia Lui, vede tot. Și merele furate, și raţa călcată, și rubla ascunsă. Anume mânia asta te poate lovi pentru răutatea făcută când îţi va fi lumea mai dragă și când crezi că, gata, ai scăpat. Logica, foarte fină, a bunicii implica că Dumnezeu e bun cât e bun, dar are și momente de mânie, pe care nici preotul, nici îngerii nu le pot opri. Și mai implica acea logică a bunicii că omul, din dragoste, poate ucide. Dar, din frică – nu. De aceea frica este un călăuzitor mai sigur: nenorocești și ești nenorocit. De aceea de Dumnezeu mă tem eu cel mai tare pe lume. El este sârma ghimpată care mă ţine laolaltă. Și, cu cât mai multe îmi dă El, cu atât mai tare mă tem eu. Mă tem să nu se răzgândească, să nu mă arunce din agenda Lui, să nu mă uite. Mă tem să nu-L scot din sărite.

FRICA DE DEȘERTĂCIUNE

Când eram tânără și nu aveam bani, vroiam să fiu bogată. Îmi părea nedrept să rămân săracă pe veci. Nu, nu eram proastă. Eram doar tânără. E normal ca tinerii să vrea bani. Mă sperie mai mult cei care sunt prea înţelepţi și altruiști. Mulţi dintre aceștia devin adulţi încrâncenaţi, când înţeleg că nu vor fi răsplătiţi pentru meritele lor. Apoi am crescut și banii au venit. Din muncă, dar totuși au venit. Și nu am mai ţinut șirul lucrurilor. Al cheltuitului pe fleacuri. Al vanului. Apoi m-am oprit și mi s-a făcut rușine. De mine și de nesaţul meu. Mi s-a făcut frică de deșertăciune. Și am încercat să mă limitez, nu în toate, dar în multe. Am încercat să-mi lipsească, ca într-o zi să înţeleg că iar trișez. Că nici asta nu sunt eu. Că totuși vreau. În toţi acești ani am învăţat un lucru – nu este rușine să vrei, să ai. E rușine să nu te mai saturi, să nu dai și altora. E rușine să trăiești ca și cum la masă ar fi doar gura ta, ca și cum doar frigul tău ar avea nevoie de plapumă. Am învăţat să nu mă mai tem de bani, pentru că nu ei sunt răul. Răul este în noi, nesătulii, și rânjește atunci când uităm să ne mai temem.

FRICA DE ÎNTÂRZIERI

Moartea e OK. Nu te temi de ceea ce știi. Desigur că n-aș vrea să mor tocmai acum, când sunt atât de vie. Când am copii care mă cred centrul Universului. Care mă cred tot Universul. Este o dezamăgire să mori când cineva încă te mai iubește. Totuși, când în urmă cu doi ani Ina a murit de cancer, m-am uitat mirată la frica mea de moarte. Cum? De ce? În acea seară am plâns de jale și am băut de bucurie. Bucurie că trăiesc. Că a murit ea, nu eu. Că mi s-a mai dat, uite, o zi. O zi goală, care așteaptă să fie îmbrăcată cu viaţă. De atunci mă tem să nu întârzii. Mă tem să nu irosesc ce mi-e dat. Să nu ajung să mor, iar ziua mea să fie pe jumătate pierdută. Pentru că din lene sau prostie m-am ocupat de alte lucruri, în loc să o trăiesc.

11261642_10152985640147032_1030808824759327970_n

FRICA DE ÎNTUNERIC

Întotdeauna m-am temut de întuneric. De negru. E straniu, pentru că negrul nu este cu nimic mai rău decât albul, roșul sau verdele, de exemplu. Așa ne-am desenat noi, oamenii, frica și așa o transmitem mai departe. Uneori în copilărie, când stăteam lungită în pat pe întuneric, îmi imaginam cum tot felul de dihănii se vârcolesc deasupra mea. Nu deschideam ochii, căci asta ar fi însemnat că o să le văd. Mereu ţineam ochii închiși. Și astfel ele păstrau distanţa. Acum, după ce am văzut în viaţă dihănii reale, întunericul mă calmează. Când îmi adorm copiii, adun jucăriile, sting lumina și mă duc în găoacea mea, știu că depinde doar de mine cum voi lupta cu acel întuneric. Și așa se umple negrul meu cu licurici și iriși translucizi, cu curcubeie și sori, cu povești moi și oameni dragi. Cu mirosul bunicii și mere verzi. Negrul este în noi, nu în lume. El așteaptă doar să-i turnăm culoare.

FRICA DE PIETRE

Pietrele au existat mereu. Unele s-au născut pentru case. Altele, pentru biserici. Altele, pentru cruci. Dar unele pietre s-au născut pentru a lovi. Pentru a sparge capete. Pentru a ţâșni sânge. La fel ca și pietrele, există și răul. Oamenii îl folosesc și ca scut, și ca armă. Pentru a se elibera, pentru a obţine, pentru a păstra. Cred că să fii bun este mai simplu decât să fii rău. Bunătatea nu implică cheltuieli. Bunătatea nu epuizează trupul, nu istovește inima. Este ușor să fii bun când nu ai nimic. Când nu ceri nimic. Când ești sfânt sau vierme și trăiești într-o gaură. Am încercat mereu să nu fiu rea. Nu am încercat deocamdată să fiu bună. Probabil că nu sunt pregătită. Între timp, mi-e frică de pietre. Pentru că lovitura unei pietre naște o altă lovitură. Mă tem de ce pietre aș putea găsi în inima mea.

FRICA DE SINGURĂTATE

Invidiez oamenii care în viaţă nu au fost singuri. Care nu au simţit unghia ascuţită a singurătăţii, zdrelindu-le carnea. Care nu i-au simţit gustul mai sărat decât toate mările lumii. Care nu au irosit prin staţiile vieţii zile și nopţi în așteptare. Ei sunt oameni fericiţi, deși niciodată nu vor afla bucuria de a fi găsit. Omul, rostul, locul care să-i fericească. Împlinirea. Eu am dat mult singurătăţii. De la mine. Din viaţă. Ani trăiţi pe jumătate, bucurii nebucurate, zâmbete nezâmbite, visuri amânate. Din punctul meu de vedere, suntem chit. Dar frica de ea a rămas. Și nu aș vrea să o mai văd pe aproape. Niciodată.

FRICA DE UITARE

Uiţi să plătești o factură și te enervezi. Următoarea vine cu cheltuieli duble. Nervi mai mulţi. Ciudă mai mare. Uiţi de un eveniment important și te simţi un nimeni. Un nedemn. De ce atunci nu ne simţim deloc prost când uităm cine suntem? De unde venim. Ce limbă vorbim. Singura scuză pentru a uita cine ești e să nu fi știut vreodată. Acum e la modă să fii patriot. Să porţi ii. Să-ţi botezi copiii. Să-i numești Ștefan și Maria în loc de Ruslan și Oxana. Și mai la modă este să spui că e aiurea să porţi ie, să-ţi botezi copiii și să îi numești Ștefan și Maria. Să spui că nu sunt adevăraţi patrioţii cei care se simt patrioţi, ci alţii sunt adevăraţi – cei care nu spun. Cei pe care nu-i știe nimeni, pentru că ei sunt atât de rafinaţi și modești, încât nici măcar nu pot fi bănuiţi de patriotism. Eu cred că nu-i rău să purtăm ie. Nu-i rău să ne botezăm copiii și să ne declarăm patrioţi. Și cred că trebuie să facem asta des și tare – asfel încât să nu mai fie loc de altceva, să li se facă greaţă tuturor modeștilor și rafinaţilor de noi, de ii, de botezuri, de ștefanimarii, de patriotism. Să acoperim cu această greaţă nerafinată toţi cei 70 de ani de „rafinat”. Pentru că uitarea e moarte.

FRICA DE RÂS

Mă tem de râs. Râsul, spune tata, nu este sănătos. Râsul nu duce la nimic bun. Nu știu dacă e adevărat sau nu ce spune tata. Tata spune multe năzdrăvănii, pentru că e bătrân. Și a văzut multe. Dar, oricum, parcă nu-mi vine a râde. Dacă totuși apuc să râd, râd de mine. E cel mai sigur.

FRICA DE DURERE

Această frică nouă a apărut odată cu copiii. Ar fi exagerat să spun că până la ei am fost nesimţită. Dar aș minţi să spun că până la ei simţeam durerea altora la fel de intens. Atunci când sunt bolnavi copiii mei, îmi vine să mor de zece ori în locul lor. Atunci când văd alţi copii nenorociţi, îmi imaginez nu doar suferinţa lor, ci și a părinţilor, a bunicilor. Capacitatea de a simţi durerea altora mi se pare ca o ispășire a unui mic păcat. Pisicile, câinii au avut-o dintotdeauna. Pentru noi, oamenii, este mai greu. Noi ne suntem mereu mai dragi nouă înșine. Mai preţioși. Atunci când simt că am greșit undeva, dar nu am curajul să recunosc sau, pur și simplu, aleg să fiu egoistă, fac ceva pentru un copil străin. Și după asta parcă dorm mai împăcată. Nu bine. Dar mai bine.

FRICA DE GREȘEALĂ

Până în clasa a patra am fost la tabla de onoare. Pe urmă a apărut algebra și gata. Totuși în capul meu acolo am rămas. Și mă lăfăiesc până acum printre steluţe și roșu. Odată ce ridici omul pe postament, îl poţi coborî de acolo doar cu buldozerul. Acum, desigur, postament în capul meu nu există. Dar frica de a nu fi suficient de bună, de a nu reuși din prima, de a nu fi la nivelul „tăbliţei” a rămas. De vină sunt toţi: școala, lumea, tabla, roșul. Numai nu eu… Frica de eșec mi-a înfulecat multe porniri, mi-a stropșit multe bucurii. În fine, nu cred că făceam mare treabă dacă nu era ea. Cert este că acest soi de frică nu este bun. Frica de eșec trebuie scuipată în batistuţă cât mai devreme, băgată cât mai adânc în buzunar și uitată. Astfel încât nici cel mai prăfuit pod să nu o afle. Nici cele mai grase ploșniţe să nu-i sugă sângele. Sper că la școala copiilor mei să nu existe „table de onoare”. Iar ei să crească fără onoruri, dar mai îndrăzneţi decât mama.

FRICA DE NEADEVĂR

Odată ce un om a fost minţit mârșav, el nu încetează să se teamă de minciună. Amintirea acesteia îl va urmări mereu, ca o hienă care caută hoituri proaspete. Îi va otrăvi multe zile dragi și simţiri frumoase. Îl va împiedica să creadă, când credinţa este singurul lucru care îl poate face fericit. Îl va trage înapoi, când aripi noi i-au crescut pentru zboruri înalte. Îi va amărî mierea, îi va înăcri vinul, îi va ofili florile înrourate. Îi va scrie în suflet „nu”, când toate în jur îi vor striga „da”. Eu mă tem de minciună, pentru că în acest cuvânt dulce și copilăros se ascund cuţite dureroase. Și venin ucigător. Și pentru că, după minciună, viaţa nu mai este niciodată la fel.

Foto: Zina Esepciuc
Text: Tatiana Țîbuleac