Proiect realizat în parteneriat cu MAIB

Ștefan Petrache, artist al Poporului

Interviu: aprilie 2008

E altfel decât restul lumii. Îl scot din sărite lucrurile artificiale, forţate, cu ambalaj modern, televizoarele cu meniu din zeci de întrebări, gen – eşti sigur că vrei să schimbi canalul, că vrei să mă închid?, telefoanele sofisticate şi scumpe, de la care nu vrea decât un singur lucru – simplu – să sune…

Text: Rodica Ciorănică • Foto: Florin Tăbîrţă

Nu ai voie-n Moldovioara asta să spui ce vrei. Dar, omule, eu mă bag la tine în suflet cu cizmele murdare? Nu mi-am imaginat că, în aceşti ani, cu atâtea calculatoare, interneturi, bookuri şi antene parabolice omul poate degrada în asemenea hal.

Eu nu sunt domnişoară ca să plac. Şi de aia o spun tare: Cretinismul modern mă debusolează.

Sunt și foarte cubic. Am o formă a sufletului foarte geometrică. Eu, trecând pe lângă oameni, pot să-i zgârii. Sau ei se zgârie de mine. Nu pot fi oval. Nu vreau să fiu oval.

Sunt foarte impulsiv, deseori neiertător, pentru că m-am născut în zodia Taurului şi în anul Taurului. Dvajdî bîk Sovetskogo Soiuza.

Sunt dependent de ţigări. De vreo 38 de ani. Să ieşim la o ţigară înseamnă la 4-5 ţigări. În schimb, câteva ore după nu fumez deloc. Mai depind şi de cafeaua de dimineaţă, chiar dacă medicul îmi interzice.

Am fost lipsit de libertatea adevăratei copilării, cea de a face şotii, de a fi pedepsit de părinţi, ocărât şi mângâiat de mama. Probabil că aceşti şapte ani petrecuţi departe în sat, într-o fundătură, îmi sunt deosebit de dragi. Mă tem să nu-mi afecteze cineva aceste imagini. Şi de asta vorbesc foarte rar despre ele. Sunt ca un vis frumos şi, dacă nu eşti atent dimineaţa şi te uiţi pe geam, îl uiţi. De asta nu obişnuiesc să deschid obloanele, ca să nu ştirbesc din amintiri. Sunt lucruri care toată viaţa mea, zi cu zi, oră cu oră, m-au influenţat.

Mă întrebi ce fac când mă opresc locului şi nu ştiu încotro s-o apuc… Adică atunci când nu fac nimic? Mai des… naiba ştie ce fac. Umblu leila pe străzi, mă întâlnesc cu un prieten, pun un disc, aprind o ţigară, caut să mă sfădesc cu cineva.

De fapt, când nu am ce face, nu fac nimic. Mă gândesc.

Iubirea a fost tot timpul prezentă în viaţa mea. Fac 59 de ani la 8 mai şi niciunul nu a trecut fără iubire. Mai întâi a fost iubirea mamei faţă de mine, pe urmă iubirea mea faţă de mama, apoi iubirea pentru cei din jur. Unde este iubire, este tot, unde nu este iubire, nu este nimic. Iar dacă eu astăzi sunt, e pentru că am iubire.

Aş vrea să-l rog pe Dumnezeu să nu mai sufere familia – soţia şi fiica mea. Nu-mi imaginez ca o altă femeie să fi răbdat atâtea şi să mă fi ajutat să fac ce am făcut până acum. Am trăit cu soţia mea Raia toată paleta normală. Plâns, râs, pupat, iubit, ţipat, urlat, enervat, împăcat. Ceea ce sunt azi, mai mult de jumătate e ea.

E ceva în această femeie. Are profunzimea să înţeleagă starea sufletului meu. Ştiind că sunt flămând, simţea când nu trebuie să mă întrebe dacă mi-e foame. Ştie să nu fie, când încep să fierb, când mi se bulbucă ochii, îmi ies coarnele şi mi se deschide gura. Femeia asta a ţinut la mine atât de mult, cât eu nici nu am meritat.

Dacă căsătoria ucide dragostea? În niciun caz. Pasiunea, obsesia pot omorî. Dragostea nu poate ucide nimic.

Relaţia mea cu muzica este ca un fel de dragoste neîmpărtăşită. Eu iubesc muzica, ea pe mine – nu prea.

Nu mă tem de bătrâneţe. Nici de moarte. Cum să te temi de ceea ce este inevitabil?