Oamenii de la care te aștepţi mai puţin să-ţi strângă mâna și să se deschidă într-un dialog, te cuprind de fapt cu tot sufletul. Ludmila Andronic a învăţat să îmblânzească timpul şi emoţiile inutile, dar asta vine din experienţă. Carisma ei te cucerește – are zâmbetul larg, faţa luminoasă și transmite energia femeii puternice şi copil totodată, a jurnalistei care ştie totul despre comunicarea corectă şi cu impact.
Despre ea – femeie, copilă, mamă, lider, soţie, m-am limitat la 50 de umbre cu soare!
Text: Zina Bivol
Foto: Natalia Mitereva
1 Mai în glumă, mai în serios, eu spun despre mine că „am copilărit prin toată Moldova”, pentru că primele mele amintiri se leagă de trei localităţi – Pârliţa (Fălești), unde mi-am petrecut, cu buneii, primii ani de viaţă și toate vacanţele școlare, Ciuciulea (Glodeni), unde am locuit până la zece ani și, propriu-zis Nisporeni, unde m-am născut și unde au revenit părinţii mei pe când eram în clasa a patra. Așa că am să vă povestesc despre toate.
2 La Pârliţa am fost „cea mai iubită dintre nepoţi”, când buneii mei, încă foarte tineri, au avut și timp, și dragoste îndeajuns ca să mă corcolească și să mi se dedice.
3 Stăteam ore întregi lângă mămuca Mașa și o puneam să-mi povestească „cum era la Român”. Și ea chiar mi-a fost cea mai bună universitate de storytelling. Știu în detalii cum a fost nunta lor, cum a copilărit, ce șotii a făcut, cum mergea la Bălţi pentru sâmbătă și duminică, la o familie de evrei, ca să facă promenadă, că avea mănuși și beretă și era tunsă la modă, cum a fost prima dată la cinema și s-a speriat…
4 La Ciuciulea am copilărit frumos, într-un sat care pe atunci era unul de poveste, cu o școală cunoscută în toată Uniunea Sovietică pentru că avea grădină zoologică și multe alte iniţiative despre care ar visa la ora actuală și liceele prestigioase.
5 Nu-mi plăcea să merg la grădiniţă, odată chiar a venit șefa grădiniţei cu „mită”, să mă convingă să merg la grădiniţă, pentru că fiul ei a declarat că el, la rândul lui, va merge la grădiniţă doar dacă vin și eu. Era minunat setul cela de „tânărul grădinar” pe care mi-l oferise ca „mită”, avea și o broască care sărea singură. Dar n-a funcţionat decât două zile… La a treia am declarat, proptindu-mă cu mâinile și picioarele în poarta grădiniţei, că eu acolo nu mai calc.
6 Așa că tata a oprit prima mașină din colhoz care trecea pe alături încărcată cu sfeclă de zahăr spre Răuţel, m-a aburcat în cabină și i-a zis șoferului „Când ajungi la Pârliţa, o lași la poștă, că acolo știu ei bine a cui este și o să ajungă la destinaţie”. Mătușa mea lucra la poștă, m-a primit și m-a dus la bunei, ca pe un „preţios colet”.
7 La Nisporeni am avut cei mai minunaţi colegi de clasă, cu care menţin relaţii calde până acum. Am făcut zeci de pozne și ghidușii, „ne-am manifestat” într-un fel în care cred că nu ne-au uitat învăţătorii încă mulţi ani. Dar ce puteai să faci la o clasă care avea zece eminenţi?! Și eram foarte vocali, cu multă personalitate.
8 Ţin minte și acum că în clasa a X-a, prin mai, chit că eram câștigătoare la trei olimpiade naţionale și candidată la medalie, riscam să înhăţ doi la purtare pentru modul de gândire și comportament pe care unii profesori îl găseau „sfidător”. Asta până nu a intervenit conducătorul de clasă și șeful de studii, care au declarat că „nu e serios din partea unor pedagogi să se lege de un elev cu personalitate și să-l hărţuiască”. Astfel, am încheiat și noi un armistiţiu până la examene.
9 În fond, am avut o copilărie fără griji, fără lipsuri. Așa că nu pot spune că m-a motivat ceva anume. Probabil, e vorba de modul în care m-au încurajat părinţii, mi-au lăsat libertatea de decizie. Sau poate și mai important decât toate acestea a fost că m-au tratat întotdeauna ca pe un membru egal al familiei. Am participat întotdeauna la luarea deciziilor comune, am fost ascultată, poate nu întotdeauna au procedat așa cum credeam eu că ar fi mai bine, dar am fost auzită. Și asta îţi dă încredere.
10 Iar motivarea… Cred că a fost exprimată cam în trei fraze. Prima a zis-o tătuca, când m-a văzut prima oară. Aveam două săptămâni, s-a uitat la mine și a zis: „O să vedeţi, copilul ista o să ajungă la televizor!” și, după asta, orice mic succes era comentat de rude cu „Dap’ o zis tătuc-so!”. A doua frază era a mamei: „Noi atâta copil avem și n-avem de la cine altcineva să așteptăm bucurii” . Şi a tatei: „Noi nu creștem fată de măritat, noi vrem să fii așa de deșteaptă, ca să se teamă și băieţii!”.
11 Timp prea mult nu au avut pentru mine nici mama și nici tata, pentru că ambii erau dedicaţi serviciului. Ok, nu într-atât încât să mă abandoneze, dar fără să stea permanent în preajmă. În primii ani, buneii au fost cei mai prezenţi. Ei au fost prima mea școală de etichetă, de comportament civilizat în societate, de istorie, de viaţă. De la ei am moștenit felul meu de a fi în viaţa de zi cu zi, modul de a aborda lucrurile și situaţiile.
12 De la părinţi am moștenit dedicaţia pentru muncă. Ei au fost întotdeauna foarte responsabili și performanţi în ceea ce au făcut, respectaţi de toţi colegii. Tatăl meu a lucrat până la 80 de ani. Ce alt exemplu îţi mai trebuie în viaţă?! Cred că de la el am luat și puterea de convingere, și atitudinea de lider și, foarte important, un acut simţ al umorului. De la mama am moștenit atitudinea pozitivă faţă de oameni, evenimente, situaţii. Rămân, ca și ea, optimistă în orice situaţii și niciodată nu abordez nimic din perspectivă negativă.
13 Nu știu dacă ţine de zodie, dar la modul general Ludmila Andronic este o persoană pozitivă, optimistă în orice situaţie, îi place să conducă, nu îi plac conflictele, este iubitoare de artă, uneori este leneșă ca un leu sătul, alteori debordează de energie (probabil, ca un leu flămând), este foarte rezistentă la stres.
14 Știu că oamenii care nu mă cunosc au uneori impresia că sunt foarte dură și foarte serioasă. Ok, să continue să creadă așa. Uneori mă supăr pe nimicuri, dar îmi trece repede. Mă enervez cu adevărat foarte rar, cam o dată la câţiva ani, dar atunci e mai bine să te ţii departe de teritoriul meu. Și chiar dacă se spune că leilor le place lingușeala, eu n-o pot suferi, eu nici la complimente nu știu cum se răspunde.
15 Jurnalismul, la început, a fost doar una dintre opţiunile de studii. Decizia a fost luată, poate, și din cauza că la Nisporeni era o gazetă raională foarte bună, care motiva într-un fel elevii să viseze la această facultate. Aveam deja câteva publicaţii, de prin clasa a treia, scriam mult de plăcere, așa că, într-un final, am mers la jurnalism.
16 La momentul absolvirii, tocmai se deschisese Școala Naţională de Studii Politice și Administrative la București. Am citit undeva despre asta și am zis că acolo vreau să ajung. Și am ajuns, printr-un concurs acerb, organizat de Ministerul de Externe. Eram 27 de candidaţi la un loc. A fost o revelaţie să descopăr acolo ceea ce se numește „știinţe ale comunicării”, cu discipline care la noi nici nu existau încă, cu profesori extraordinari, cu Bucureștiul la pachet. Atunci am înţeles că, de fapt, vreau să fac mai multă comunicare, decât jurnalism, chiar dacă ulterior, pe parcursul carierei am mai revenit în presă.
17 În cazul meu, de la comunicare până la Afaceri Corporative a fost doar un pas înainte sau, mai bine zis, în sus, pentru că am venit în Efes pe poziţie de Director, ceea ce însemna o creștere în carieră.
18 Cum ajungi să faci afaceri corporative? Dacă ai reușit ca PR-ist, ai acumulat suficiente cunoștinţe despre cum funcţionează businessul și statul, au un networking bun și capacitatea de a vedea lucrurile nu doar din perspectivă proprie sau a companiei pe care o reprezinţi, ci a unui sector întreg sau a business-ului în general – ai toate șansele să devii o persoană pe care este gata să o audă și businessul, și autorităţile. În postura asta cel mai important este ca oamenii să aibă încredere în tine, să știi să fii echilibrat și echidistant.
19 Proiectele de CSR sunt cea mai frumoasă parte a activităţii mele, în care îmi depun sufletul, pentru că mă inspiră și pe mine. Le-am implementat cu drag și când eram PR manager, și acum. De-a lungul carierei însă, sunt trei proiecte cu care mă mândresc cel mai mult.
20 Primul este „Suntem 500 000” – un proiect pe care l-am realizat în 2005 la Voxtel, actualul Orange. Cred că a fost cel mai mare proiect cultural din ţară, organizat concomitent în 16 localităţi, cu vreo 40 de locaţii. Atunci, timp de o zi toate instituţiile culturale din ţară au funcţionat gratuit pentru clienţii companiei.
21 Al doilea proiect l-am realizat în 2007 la Le Bridge, când timp de o zi am adunat cam 850 000 lei pentru reparaţia capitală a unei secţii a Spitalului Oncologic pentru copii.
22 Iar al treilea – este proiectul actual „Prietenește”, pe care îl realizăm la Efes, oferind mini-granturi pentru companiile mici din turism, femeile în afaceri și arta clasică.
23 Când m-am îndrăgostit prima dată? Ţineţi minte acele două zile de la grădiniţă despre care v-am spus mai sus? Ei, atunci și acolo a fost! Un băiat căruia i-am căzut tronc la inimă, dar și el mie. Ulterior am fost colegi de clasă în școala primară. Era frumos. Îmi ducea geanta, mergeam împreună la zoo. Mânca bătaie zilnic de la alt coleg care, probabil, avea și el planuri referitor la mine. Ţin minte și acum că ajungeam zilnic la un anume colţ de stradă, băiatul, smerit, îmi dădea geanta mie și se duce la luptă, parcă era Făt-Frumos în luptă cu Balaurul, nu alta.
24 Cu soţul ne-am întâlnit la Iași, eram ambii la Doctorat. Eu făceam Știinţe Politice, el – Semiotică. Cel mai interesant e că noi nu ţinem minte cum exact am făcut cunoștinţă. Eram o gașcă de doctoranzi moldoveni, unii veneau, alţii plecau, probabil, atunci când ne-am cunoscut nu am crezut că vom ajunge să fie ceva între noi, de aceea și nu am memorat.
25 Deci, nu a fost dragoste la prima vedere. Andrei m-a cucerit, probabil, prin felul lui de a fi anume cu mine. Toată lumea îl știe ca pe o persoană aprinsă, gata oricând să intre în discuţii aprige, să-și apere punctul de vedere până în pânzele albe. Cu mine însă este întotdeauna diametral opus. De parcă ne-am potoli reciproc focurile care ard în noi în viaţa de zi cu zi.
26 Nu ne-am certat niciodată la modul serios. Cui îi spun, probabil, nu ne crede. Și mama mea zice de multe ori, că nici nu povestește nimănui ce relaţii ideale are cu ginerele, că n-o s-o creadă nimeni. Dar așa e Andrei – foarte respectuos, un familist convins, o persoană foarte fidelă, grijuliu, poate uneori excesiv, și foarte, dar foarte cinstită.
27 Cred că familia noastră are, totuși, un secret. Noi niciodată nu am încercat să ne schimbăm unul pe celălalt, greșeală pe care o fac tare mulţi. Noi ne-am lăsat să fim așa cum suntem. Nu ne-am sufocat reciproc, ci ne-am susţinut și ne-am încurajat. Nu ne jignim cu cuvinte, pentru că ele dor. Noi doar ne-am făcut planuri și le-am realizat. Iar apoi ne-am bucurat de rezultate. Când nu ne-au ieșit chiar așa cum am vrut, am zis tot timpul că poate așa e mai bine.
28 Avem un băiat, Andrieș. Este un om extraordinar! O combinaţie rară de energie debordantă, inteligenţă nativă, simţ acut al dreptăţii și putere de a respinge tot ceea ce nu îi place, concomitent fiind foarte sufletist și emotiv. Are un caracter puternic și nu acceptă presiuni, dar poţi obţine orice de la el dacă îl tratezi de la egal și cu bunăvoinţă. Și invers.
29 Unde simte lipsă de respect, își scoate niște ghimpi de zici că-i un cactus. În ceea ce privește visurile, este important ca el să și le urmeze pe ale lui și nu pe ale mele. Rolul meu este, mai degrabă, să-l las să viseze, să-l susţin, să nu-i tai aripile.
30 Am zis întotdeauna că nu vreau să fiu copacul, care îi ţine de umbră. Vreau ca el să fie copacul cela puternic și mândru, ca un brad pe munte, iar eu să fiu stânca pe care poate să-și sprijine, cu încredere, rădăcinile și să crească cât mai sus.
31 Trei oameni în casă – trei viziuni diferite și lucruri în care suntem absolut solidari. Încercăm să ne ascultăm dar, și mai important, să ne auzim unul pe altul. Ceea ce nu considerăm important, scoatem în genere de pe agendă. Cei doi bărbaţi ai casei pretind că ei mă ascultă mai mult pe mine, dar cred că uneori e, mai degrabă, o formă de a cocheta, de a zice într-un fel „ei, hai, fă-o pe șefa, dar noi om face-o oricum pe-a noastră”.
32 Pentru mine o familie sunt oamenii care se respectă, sunt gata să se susţină unii pe alţii în momentele grele și să se topească de bucurie atunci când au momente de fericire. Oamenii care știu să râdă până la lacrimi împreună și știu să tacă împreună. Oamenii cu care poţi tăcea împreună sunt, de obicei, cei mai apropiaţi.
33 O să accept rolul de bunică cu bucurie, doar că deocamdată la orizont nu se întrevede nimic în acest sens. Nu-mi fac griji, pentru că nici eu nu m-am grăbit cu măritatul. Dar cred că voi fi o bunică șotioasă și aventuroasă, așa cum a fost bunica mea cu mine, mama mea cu Andrieș și, desigur, dacă asta nu o va deranja pe viitoarea mea noră. Nu știu cine și cum va fi ea, dar cred că o să ne împăcăm noi. Pentru că eu nu sunt o mamă de băiat ca în bancuri. Nu voi pretinde niciodată că mi-a furat boţul de aur.
34 Nu cred că am fost vreodată umilită de cineva, am o alură prea serioasă ca să îndrăznească cineva, probabil. Intimidată – da. Atunci când mi se întâmplă asta sau o persoană îmi dărâmă toate impresiile bune despre sine, prefer să o scot din inima mea. Apoi pun lacăt la inimă și nu o mai deschid. Asta nu înseamnă că nu mai las loc de bună ziua, dar nu mai e decât o relaţie formală. De ce să-mi înnegresc sufletul cu ei! Vorba aia, „am iertat, dar n-am uitat” e tocmai despre mine.
35 Rezistenţa vine odată cu responsabilitatea. Dacă ești o femeie căreia îi place să ia decizii, trebuie să îţi asumi toate „ingredientele” care o însoţesc. Uneori poate fi vorba de un eșec, alteori – de o dezamăgire, sau de o rezistenţă stupidă din partea altor persoane. Și atunci înveţi să ţii capul sus. Atât de sus, încât în orice noroi ai pluti, acesta să-ţi rămână afară.
36 Alteori poate fi vorba de succes. Și atunci ţine-te, că vin toate peste tine – invidia, vorbele pe la spate, pierderea simţului realităţii. Și trebuie să înveţi că a ţine capul sus nu înseamnă a-l ţine în nouri. Așa că rezistenţa nu este decât capacitatea de a privi lucrurile clar și a le accepta așa cum sunt, concomitent gândit cum să schimbi situaţia în una favorabilă.
37 Nu mi-am selectat niciodată un cerc de oameni pentru anumite caracteristici materiale sau statutare. În oameni am preţuit întotdeauna cumsecădenia și deschiderea. Iar cu astfel de oameni poţi schimba orice și, în primul rând, poţi schimba atitudini.
38 Deschidere înseamnă să accepţi provocările, să nu te aștepţi din start că n-o să iasă, c-o să pierzi. Am zis întotdeauna „da tu încearcă mai întâi și pe urmă vedem ce iese” și, de obicei, n-am dat greș. Să încerci și să regreţi este mult mai valoros decât să regreţi că n-ai încercat.
39 Bani foarte mulţi nu am avut niciodată. Dar am avut întotdeauna atât cât să ne ajungă pentru dorinţele și planurile noastre. Desigur, cu timpul am început să avem mai mulţi, dar nu mi-au schimbat caracterul și atitudinea faţă de viaţă.
40 Desigur, am schimbat niște chestii neînsemnate – poate haine mai scumpe, poate vacanţe mai îndepărtate, poate nu mă sperie facturile. E mai confortabil așa, dar relaţia familiei noastre cu banii rămâne pe aceleași principii: bani munciţi, curaţi, cu toate impozitele plătite și somn ușor.
41 Indiferenţa nu mi-e caracteristică deloc. De obicei, mă implic, asta uneori nu mă consumă excesiv, dar așa sunt eu. Știu, în schimb, la ce sunt cu desăvârșire indiferentă: la blănuri, diamante și intrigi.
42 Acolo unde văd că pot schimba ceva, intervin. De obicei, încep prin a convinge oamenii că nu există lucruri imposibile. Apoi urmează neutralizarea celor care niciodată nu știu ce și cum trebuie de făcut, dar sunt absolut siguri că numai nu așa e bine. Pentru cohorta acestora eu am și un nume, pe care l-am inventat. Îi numesc personaje „nuștiucumdanașă”. După care îmi caut liniștită de lucru și merg înainte, înfăptuind schimbarea.
43 Am schimbat multe lucruri în felul meu de a fi și poate că mai am ceva de lucru în acest sens. Uneori mă disciplinez și iau totul sub control – orar, regim alimentar, finanţe, sport. Alteori îmi place de mine când sunt mai relaxată.
44 Așa că sunt gata întotdeauna pentru schimbare, depinde ce-mi trăsnește prin cap. Uite, recent am schimbat coafura. După nouă ani în care schimbam doar culoarea părului. E un început, nu?
45 Sunt două visuri pe care nu le-am realizat. Visuri din copilărie – să devin campioană olimpică la patinaj artistic și mare vedetă de operă.
46 Imposibilitatea de a le realiza, mai ales pe primul, mi-a dat o lecţie foarte importantă de viaţă – să știi să-ţi cultivi, să-ţi transformi visurile, să le desfaci în fărâme mici, ca în loc de un moment de mare bucurie să ai mii de momente de mici bucurii.
47 Regret că tot las la o parte scrisul. Am eu acolo, în sertar, două manuscrise, care zac. Poate le vine și lor momentul potrivit.
48 Am învăţat să îmblânzesc timpul. Să-l scurtez sau să-l lungesc în funcţie de necesitate. Pentru că am decis pentru mine că timpul este relativ și întotdeauna raportat la ceva anume. De asta reușesc multe. Dar dacă nu le reușesc, am învăţat să mă iert, la fel cum am învăţat să accept că nimic din ceea ce a trecut nu mai poate fi corectat sau schimbat, că timpul are o singură direcţie – înainte.
49 Vacanţele devin tot mai dese și tot mai lungi. Cred că e o chestie de vârstă. Înţelegi că pământul nu fuge fără tine. Îmi plac vacanţele leneșe și lungi la fel și cele scurte și foarte intense. Îmi plac locurile noi, muzeele, galeriile de artă, plimbările. Direcţia plecării nu contează. Dar mi-aş dori, totuși, să ajung vreodată să văd cum sunt lansate corăbiile cosmice.
50 Prietenii încă nu știu despre mine o groază de lucruri. Pentru că așa extrovertită cum sunt (sau par), sunt, totuși, foarte închisă când este vorba despre chestii foarte personale.
Nu știu dacă ține de zodie, dar la modul general Ludmila Andronic este o persoană pozitivă…
