Proiect realizat în parteneriat cu MAIB
Lorina Bălteanu, femeie de afaceri, designeră
Interviu: ianuarie 2005
„Deja am dat o serie de interviuri în care e proiectată imaginea mea. sunt nevoită să-ţi răspund la întrebări şi fiindcă întrebările fac parte din acelaşi cadru, parcă sunt copiate una de la alta… deja sunt concepută ca un clişeu şi începe să-mi displacă. dar să încercăm. nu promit nimic, vom vedea…”, aşa m-a întâlnit Lorina Bălteanu.
Text: Liliana Popuşoi • Foto: Natalia Mitereva
Prin’95 am descoperit-o pe Lorina Bălteanu, eram la vârsta când îmi căutam un model de viată. Pe atunci eraţi feministă…
N-am fost niciodată feministă. Sunt o femeie care are anumite principii, şi acestea corespund, probabil, şi feministelor. Există anumite cauze pentru care şi eu, şi ele luptă, există probleme în societate care trebuiesc depăşite. Doar atât.
Aţi folosit cuvântul „luptă”. Pe ce „front” o purtaţi?
E vorba de o luptă cu sine, cred. La început credeam că e marele meu necaz, să te îndoieşti întotdeauna de propriul tău adevăr, de propria ta existenţă, esenţă, de ceea ce faci, cu ce faci, cu cine faci… E destul de obositor.
Poate ar fi fost cazul să vorbim de la început despre asta, dar am convenit că nu vom avea un interviu convenţional. Unde v-aţi născut?
Cunosc întrebarea: de unde vine Lorina Bălteanu? De obicei, răspund urât la întrebarea asta. M-am născut atât de demult, nu că nu mai ţin minte unde, iar acea perioadă nu are prea mare importanţă. Viaţa mea e concentrată, într-un fel, aici, şi-mi amintesc foarte rar de copilărie. Părinţii au plecat din satul natal de zece ani şi trăiesc împreună cu mine. De aceea, satul meu este peste uşă.
Smaranda este un copil planificat minuţios?
Nu chiar într-atât. Deşi s-a născut foarte târziu. Să nască în Moldova o femeie la aproape 43 de ani – e un lucru special. Eu nu-e simt chiar aşa, deşi lumea vorbeşte că nu-i bine să naşti la patruzeci şi ceva. Apariţia Smarandei a fost foarte firească, pentru vârsta pe care o port în spate, pentru relaţia mea de familie. Până la urmă, înţeleg că apariţia Smarandei după 18 ani de căsnicie e ceva special. Dar nu vreau să dau o nuanţă pozitivă sau negativă faptului. Nu ştiu cum e mai bine sau e mai rău – la noi aşa e, şi e bine.
Sunteţi şi acum într-o continuă mişcare: veniţi, plecaţi, schimbaţi, sunteţi de negăsit… Sunteţi la curent cu ce se întâmplă aici, pe plan politic, bunăoară?
Nu ştiu dacă îmi pot permite să mă pronunţ. Părerea mea personală e că nimic extraordinar nu se întâmplă; au loc nişte lucruri care – nu că le-am merita – ne reprezintă. Spre marea mea tristeţe, jumătate din populaţia noastră gândeşte aşa cum a votat. Consider că ceea ce se întâmplă acum în politică este pe conştiinţa noastră, a celor care n-au făcut nimic atunci când au avut această posibilitate.