Pe Tatiana viaţa a reinventat-o fără să o întrebe. Acum zece ani a renunţat la o carieră în televiziune și în ochii lumii, pentru o viaţă retrasă, alături de soţ și copii. Așa a venit scrisul. În ultimii patru ani a publicat două romane – Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă, care i-a adus premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2019. Cărțile ei sunt traduse în limbile franceză, spaniolă și germană și au stat la baza a două spectacole.
Tatiana Țîbuleac, scriitoare
Foto: Mario Gi, Ioana Cîrlig, Eva Elena
La întrebările care mi se par prea personale nu răspund deloc. În rest – mă bucură interesul oamenilor pentru cărțile mele.
Dacă vreau să mă întorc acasă? Acasă – acasă? În ultimii ani „acasă” a însemnat tot felul de locuri. Călătoresc mult, am schimbat câteva locuințe, uneori mă pot simți acasă într-un oraș în care calc pentru prima dată. Dacă te referi la Moldova, care este desigur acasă pentru că acolo stă mama, deocamdată nu am de ce să mă întorc. Viața mea e construită în jurul copiilor, acum suntem în Franța. Poate într-o zi lucrurile se vor schimba.
Copiii cresc, mama îmbătrânește, noi lucrăm. Avem griji, vacanțe, depresii și bucurii. Nu știu ce facem, trăim probabil.
Nu mă gândesc niciodată dacă ceea ce scriu ar putea schimba vieți, mentalități sau destine. Nu mă gândesc atât de departe nici când scriu, nici după ce scriu o carte. Cărțile au un drum propriu. Pentru mine scrisul lor înseamnă ceva, pentru cei care le citesc poate însemna altceva. Dacă tot vorbim despre responsabilități, nu cred că scriitorul are obligații față de cititori. Jurnalistul – da. Scriitorul – nu, mă și sperie această idee.
Dacă aş spune că nu am avut așteptări de la cărţile mele, aș trișa. Sunt cel puțin câțiva oameni la care țin și cărora le-am dat cărțile mele cu frică. Era important să le placă, să le înțeleagă, să mă laude. Nu am anticipat succesul lor în România, nu m-am gândit că vor ajunge în alte țări și limbi.
Supărată vreodată pe Dumnezeu? Nu răspund la întrebarea asta ca să nu-l supăr.
Nu prea s-au îndeplinit visele mele din copilărie, dar nici nu au fost cine știe ce. Cred că la maturitate am început să visez mult mai interesant. Cu anii am învățat să delimitez lucrurile pe care mi le doresc, dar par imposibile, de cele pe care le pot face singură.
Mă tem de boală umilitoare, de câini, de copiii care nu mă vor iubi când vor crește mari, de singurătate.
Sunt superstiţioasă, dar urmez o schemă a mea, variabilă. Nu cred în horoscoape și am o pisică neagră, dar sunt fleacuri pe care le respect așa cum m-a învățat bunica.