Iar e luni?
Totul/toți mergem pe cerc, foarte rar se întâmplă să dai peste un pătrat care să-ți taie calea, fiindcă tot te întoarce cum vrea cercul. Sună alarma, încep orele online, bine că cel puțin grădinițele activează, altfel poți să faci lecții de matematică cu unul în timp ce joci fotbal prin casă cu altul. Cred că e clar, sunt mamă de băieți. Ascult vocea profesoarei și admir duioșia și răbdarea cu care își alintă discipolii, nici noi părinții, nu avem uneori atâta îngăduință de a explica niște momente.
După primele două lecții, vine Viorel să stea mai departe cu școlarul nostru, fiindcă eu plec la redacție, știu că ne-a dus dorul 2 zile, cam mult pentru ea, cam puțin pentru noi. Nu am simțit weekend-ul, fiindcă tot cu gândul eram aici.
Dacă la sfârșitul zilei de vineri au trecut pe la noi echipa Zâmbărele și am râs cu poftă de șarmul cu care își povestesc din lucruri, azi trecem prin agendă toate brandurile care urmează curând să apară în revistă.
La moment s-au bifat X nume care fac istorie, acum informațiile trec și ele pe cerc, de la redactor la editor, de la editor la design, de la design la compania care urmează să aprobe conținutul final. Dacă aparent nu e nimic de făcut, detaliile acestea te consumă fără nicio ciocolată.
Ah da, de aseară am și eu Tik Tok, nu e mare noutate mare, dar cu mult greu am decis să o fac și pe asta. Oi fi eu în pas cu timpul, dar pe digital mă simt o corigentă.
Azi am poftă să comunic mai puțin… Recunosc că în weekend o reputată scriitoare pe care o respect mult mi-a cerut să scriu despre creație, dar mi-am cerut scuze și m-am retras din cursă. Nici cultura scrisului nu mai are „gaz” cu care să se alimenteze. Mă simt dezamăgită și… fără explicații.
De la o vreme mă gândesc tot mai mult să trec cu traiul la sat și nu mă refer doar la faptul că părinții mei se încălzesc cu lemne, pur și simplu ograda e mai senină și gardul mai verde. Acolo sunt atâtea momente adevărate, doar că ai mei nu-mi dau voie să visez acolo. Viorel se vede la Chișinău.
E ultima zi de ianuarie, știu că această lune nu se mai repetă, de aceea mergem cu Gabriela să facem o pauză și să mâncăm în oraș, poate prindem o gură de aer, ca la Răzeni și ca la Cimișlia. Dacă teritorial ne desparte o pădure de salcâmi și mesteceni, în redacție ne despart doar două calculatoare.
Și dacă tot suntem pe cerc, cine face un ceai ca la mama acasă?