Tradiţia românească spune că, dacă porţi un nume de floare, poate fi o binecuvântare, dar şi un blestem. Numele de flori reprezintă apropierea de necuvântătoare şi un omagiu adus naturii pentru complexitatea și frumusețea ei.
Chiar dacă poartă nume de flori, femeile despre care o să povestim astăzi, sunt personalități puternice, care fac totul cu delicatețe.
În preajma Floriilor, cea mai importantă sărbătoare ce vesteşte Paştele, îți prezentăm trei femei cu nume și personalități deosebite.
Pe lângă povestea numelor superbe pe care le poartă, le-am întrebat despre curaj și ce înseamnă a fi o femeie puternică.
Lilia Calancea – autoarea cărților „Regina Nopții”, „Sub Constelația Lyrei” sau cea mai recentă – „Sunt oare un călău?”.
„La baza prenumelui meu stau două legende. Una de la tata, alta de la mama. Niciodată nu au fost de acord. Tata îmi cânta des prenumele la chitară. Într-un cântec învățat din armata sovietică. Pe un lac, înfloreau niște lilii… tra-la-la. Mama propune o variantă mai prozaică. A ieșit pe pragul casei cu mine, înfășată gogoașă. Brusc, a auzit o fetiță dincolo de gard, strigând în gura mare: Liliaaaa! Liliaaaa! Hai mai repede că întârziem la școală! Prin urmare m-am ales cu un prenume de după gard.
Curajul și pasiunea de a scrie… (în Moldova)
Nu doar în Republica Moldova, dar și într-o țară mare precum este România. Proaspătul meu roman „Sunt oare un călău?”(2022) a fost publicat la Polirom, una dintre cele mai mari edituri românești. Cartea, desigur, este disponibilă și în Republica Moldova (Librăriile Cărturești Chișinău). Curajul nu este suficient, mai e nevoie și de talent. Iar acolo unde este pasiune, apare (cu anii și muncă) talentul. Fără el greu aduni cititori.
Despre ce înseamnă a fi o femeie puternică…
În unele contexte, eu sunt slabă, altele – puternice. Alteori, eu sunt puternică, altele slabe. A fi puternică însemnă să te gândești și la alții/altele, nu doar la propriul buric. Înseamnă să te uiți mai puțin în oglindă și mai mult în inimă. Când e invers, se simte îndată. Știi că ai în față o femeie foarte slabă. Și nici măcar nu ți-e milă de ea.”
Lilia Lebădă – moldoveancă stabilită în Italia implicată activ în acțiuni sociale moldo-italiene.
„M-am născut în 1980, o zi de primăvară, nu una oarecare, ci sâmbătă Paștelui. Disputa dintre mama și tata pentru numele meu a durat cred că toate cele nouă luni. Erau indeciși între Ana, numele bunicăi paterne și Olimpia, în cinstea olimpiadei de la Moscova. Această dispută a luat sfârșit în duminica Floriilor, la o săptămână de la nașterea mea, deci m-am ales cu numele de Lilia, spre norocul meu.
Spiritul meu umanitar cred că este genetic. Am crescut în căsuța bunicii de la marginea satului care este situată exact în spatele stației de autobuze. Căsuța ei a adăpostit mulți călători și săteni în gerul iernii sau în arșița verii oferindu-le ceea ce avea pe masă. Mămica, la rândul ei, avea grijă de copiii din familiile vulnerabile din sat, așa cred că a luat naștere în mine acel spirit de a face bine. Nu neg că, la rândul nostru, am avut dificultăți economice în familie, și astăzi, probabil, mă simt în drept să ajut și eu pe alții din puținul meu.
Nu mă consider o femeie puternică, dar mai curând o persoană determinată. Atunci când este nevoie, probabil din instinct, iese acel curaj pe care cred că îl avem cu toții undeva în sufletul nostru.
Momentele grele de care m-am lovit mi-au arătat cât de puternică pot fi.”
Crina Balea – jurnalista care trăiește războiul din Ucraina pe propria piele
Crina – un nume predestinat?
„Mai întăi a fost floarea, apoi…eu! Îmi amintesc încă din copilărie faptul că, în fiecare an, din curtea casei mele, nu lipseau niciodată florile de crin. Ele mereu au fost și sunt preferatele părinților mei. Tata a fost cumva altfel decât bărbații care își doresc băieți. El și-a dorit mereu fete așa că, Doamne, Doamne i-a îndeplinit dorință. După sora mea, am apărut eu. Tata a fost cel care mi-a ales numele pentru că, zicea el „o să avem o floare afară și una în casă”.
Este deja a treia oara când ajung, din nefericire, în Ucraina, în calitate de corespondent de război. La scurt timp după ce am înțeles că ceea ce vreau să fac în viață este meseria de jurnalist – am înteles că, este de datoria mea de a arăta lumii ceea ce se întâmplă acolo unde majoritatea nu au acces. Ucraina a fost mereu pentru moldoveni țara unde mergeam cu mare drag, iar acest război ne-a marcat direct. Oamenii trebuie să cunoască ororile care se produc aici și care au avut loc, pentru că doar așa vom învață să nu repetăm istoria. Datoria unui corespondent de război este de a arăta, fără filtre, realitatea din zonele de conflict. Eu am decis să renunț la confortul zilnic, pentru că am fost alături de acest popor, în această agresiune, încă din anul 2014.
În momentul în care un jurnalist alege această direcție a meseriei – cea de corespondent de război, trebuie să fie conștient că, viața oricum, nu va mai fi la fel, după. Emoțiile nu își au locul în timpul activității în zonele de conflict. Ele apar seara, după o zi de muncă și sunt emoții de neputință – pentru că vezi suferința în jur și nu poți face absolut nimic pentru acești oameni. Când revii acasă de la război, desigur, ești altfel. Ambuteiajele nu mai sunt un disconfort, iar problemele nu sunt atât de mari și de multe. Ești fericit că poți, la tine în țară, să bei o cafea într-un parc fără să auzi sunetul sistemelor de alarmă antirachetă.
Eu sunt fericita că după zonele de conflict încă pot să plâng, mă emoționează filmele despre câini și pisici și multe alte lucruri neînsemnate.
Daca mă consider o femeie puternică? Nu, cu siguranță nu. Activitatea, însă, îmi impune o stare de reținere emoțională, dar credeți-mă, orice femeie, indiferent de activitate, se topește la primul buchet de flori. În acest an, femeile din Ucraina, au demonstrat întregii lumi ce înseamnă să fii puternic. Iată ele sunt un exemplu de cât de puternică poate fi o femeie – când ai de ales între a-ți salva copilul sau propria viață…”
Foto: arhiva personală