Anul trecut artistul Anatol Lazarev ar fi împlinit 68 de ani. Despre Anatol Lazarev se spunea că este artistul în mâinile căruia orice fir de pai și bucată de scândură veche putea deveni artă.
S-a format în cadrul Școlii de Arte Plastice I. Repin (actualul CAP Al. Plămădeală) din Chișinău, Moldova (1971-1975) și în cadrul Academiei de Arte Plastice din Kiev, Ucraina (1983-1989).
După absolvirea studiilor a pornit în căutarea stilului care avea să îi definească activitatea.
Artistul și-a expus lucrările în galerii prestigioase din Moldova, România, Rusia, Ucraina, Spania, Italia primind și numeroase distincții.
Chiar dacă lucrările sale au fost expuse într-o mulțime de țări, artistul a rămas fidel Chișinăului și localității sale de baștină, unde a activat mulți ani ca și profesor de desen.
În lucrări, pictorul aborda o tematică largă cu diverse motive laice ori religioase.
Anatol Lazarev face parte din artiștii care au trăit pe propria piele, vremurile tulburi ale acestui petic de pământ. Despre tot ce a însemnat personalitatea sa, unde se păstrează lucrările lui, am aflăm chiar de la fiul său, Alexandru.
Vreau să începem cu o temă mai sensibilă și anume despre cum l-a afectat pe tatăl tău perioada separatismului. Ți-a povestit ceva legat de acele vremuri?
Tata și-a făcut studiile superioare după colegiul Republican de „Arte Plastice” din Chișinău și la Academia de Arte Fine „Taras Șevchenko” exact în perioada de perestroikă (1984-1989), pe când s-a proclamat libera exprimare, iar în RSSM a demarat mișcarea de eliberare națională, care l-a marcat și pe el, exprimându-se prin anumite afișe și placate pe teme social-politice.
Evenimentele din ’90 l-au prins la Chișinău, a trecut dureros și dramatic prin acele momente. Casa, familia și rudele se aflau în stânga Nistrului, unde nu a putut pleca preț de câteva luni.
Apoi a revenit în Transnistria, făcând des naveta Ciobruciu-Chișinău și participând mereu la evenimente cultural artistice (expoziții personale și de grup) pe ambele maluri ale Nistrului, în România și în unele țări europene, având principiul că „Arta nu are frontiere!”.
Cum fost relația cu tatăl tău? Îți plăcea să petreci timpul cu el în atelier?
A fost o relație normală de tată-fiu, poate un pic mai specială, fiindcă el era om de artă și într-o oarecare măsură, trăia în paralel cu universul său.
Mă lua des la serviciu unde avea și atelier și îmi arăta diferite trucuri în ale picturii. Îmi dădea culori și spațiu nelimitat pentru creație. Uneori îmi invitam și prietenii. Acele art-performance-uri de atunci ne făceau și mai curioși.
Alteori, din contra, era deranjat dacă era cineva prin preajmă și se uita la el cum pictează – probabil avea nevoie de singurătate pentru mai multă inspirație și concentrare.
Țin minte un moment mai special din copilăria mea.
La sfârșitul anilor ’80 sau începutul anilor ’90 plecam cu el la Nistru la scăldat, în drum a observat cât de frumos se revarsă lumina soarelui pe miriștea de grâu proaspăt cosită. Ne-am oprit și el a scos din buzunar un carnețel și un creion (unelte de lucru pe care le purta mereu cu el) a încercat să redea acea priveliște pe foaie, iar apoi cu ulei pe pânză, însă nu a fost satisfăcut de rezultat, iar după mai multe căutări și încercări a hotărât să folosească însuși firele de pai culese și tăiate minuțios de pe lanurile satului – astfel a început acel propriu stil, unic practic în lume – pictura cu fire de pai, ulei, pânză, la care mai apoi au aderat și alte materiale artizanale – pânză de sac, coajă de copac, etc.
Știu că tu ai ales un domeniu departe de pictură, dar îmi permit să te întreb dacă cumva ai moștenit măcar o mică parte din talentul lui? De multe ori artiștii visează ca urmașii lor să le calce pe urme, tatăl tău a fost cumva „supărat” că în cazul tău nu a fost așa?
De mic tata încerca să mă facă să îndrăgesc pictura, eu însă am ales domeniul IT, din mai multe considerente – era ceva nou și atrăgător (mai ales după filmele Matrix), dar și din motive financiare. Să recunoaștem, artiștii din Moldova o duc greu pe cont propriu.
Câteva abilități de pictură oricum am moștenit, însă în copilărie și studenție nu prea am manifestat interes.
Acum regret, fiindcă arta plastică dezvoltă în om mai multe abilități creative.
Tata nu a fost supărat de alegere mea, dimpotrivă l-am ajutat tehnic și logistic la organizarea diferitor expoziții.
A avut mulți discipoli, unii devenind pictori amatori sau profesioniști. A lucrat cu copii în școlile și grădinița din sat, iar în ultimii 20 ani a predat la cercul de pictură de la Școala de Creație din sat, având rezultate frumoase la mai multe concursuri internaționale și locale.
Știu că își dorea ca măcar unul din nepoți să îi continuie calea, dar asta rămâne de văzut.
Cât de atașat era artistul Anatol Lazarev de patrie și tradițiile românești?
Tata a avut un sentiment aparte pentru patrie. Acest pământ a însemnat casa lui părintească, satul natal, istoria și moștenirea străbunilor – ceea ce se observă și în multe lucrări ale sale. Și-a pierdut timpuriu mama și a crescut fără tată. Toate aceste evenimente l-au marcat și i-au „afectat” stilul artistic, invocând des motive despre viață și moarte sau motive biblice în creația sa.
Crezi că se simțea apreciat la justa sa valoare?
Era o fire prea modestă. Nu cred că a fost apreciat pe deplin, deși mulți colegi de breaslă și oameni din domeniul artelor sau cercuri intelectuale i-au remaract stilul și abordarea lui diferită în pictură.
A participat permanent la concursuri pentru a face schimb de experiență culturală și socializare cu alți artiști, fiind mai puțin interesat de merite și distincții.
Vindea lucrări, dar nu cu inima împăcată, îi era jale să se despartă de creații sale, totuși o făcea mai mult pentru a supraviețui.
Cu toate astea a făcut și lucrări la comandă. A pictat mai multe biserici și chiar a făcut sculpturi pentru lăcașele sfinte. Lucra la pământ, plus avea salariu de profesor. În general a dus un trai foarte modest.
Ce se va întâmpla acum cu lucrările artistului, Anatol Lazarev?
Sincer, încă nu m-am gândit definitiv la aceasta, dar o parte din lucrările de la Chișinău sunt depozitate la păstrare cu scopul de a le prezenta la o expoziție comemorativă posibil în 2023, când artistul era să împlinească vârsta de 70 ani. Iar după aceasta posibil o să organizez o licitație-vânzare, cu scop caritabil. Aș vrea ca lucrările lui să fie pe mâini bune și de nădejde.
O altă parte posibil le voi dărui la cei care l-au cunoscut și l-au susținut. Multe tablouri sunt deja în colecțiilor altor pictori și scriitori din Republica Moldova. Unele se află în satul natal Ciobruciu (Slobozia) din stânga Nistrului, care recent a fost inclus într-o rută turistică națională, sat unde este și un parc renumit în numele sculptorului Dmitrii Rodin. Acum, autoritățile locale vor să deschidă un muzeu de artă dedicat pictorilor din sat, unde vor fi donate lucrările lor pentru a fi expuse publicului larg, oaspeților și turiștilor.