Sapă în suflet, răscolește mintea, o trece prin toate fazele lunii.
Știe perfect fiecare notă cu care se acordă gândurile tale, fiindcă te scanează fără cuvinte în raport cu ochii prin care o privești.
Poți să taci, să te ascunzi, să te coci în tine, iar ea va scoate esența.
Și-a căutat cu disperare copilul dispărut la 8 ani, a suferit dintr-un divorț, a trezit-o din somn sirena, și-a îngropat tatăl, iar azi zâmbește așteptându-și în fiecare dimineață egoul la o cafea.
Își controlează emoțiile, iar tehnicile de medicină energetică fac din ea un doctor de excepție.
O discuție mai mult decât o terapie.
Angela Stafii.
DESCULȚĂ ȘI CU POZNE ÎN CAP
Cărți interesante, mutări dese dintr-o localitate în alta și mama. Acestea sunt cele mai vii amintiri din copilăria mea. Nu glumesc și nu idealizez. Mama este una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunosc. Chiar și acum. Ca orice copil, vroiam să fiu ca ea – blondă, cu ochii verzi și suplă. Toată lumea o iubea și o adora. Mama nu era dulce. Nici copilăria mea nu poate fi numită dulce. Dar anume asta m-a adus aici, în cercetarea sufletului uman.
Când aveam cinci ani, s-a născut fratele meu. Am avut noroc că știam să citesc și că mama își lua în serios rolul de mamă. Adică, am fost lăsată să zburd liberă. Cei mari nu vroiau foarte multe de la mine. De aici a venit dragostea de libertate. Și visarea.
Vara ne aduna pe toți verișorii la bunica. Iar acolo exista grădina interzisă a tuturor fructelor posibile și imposibile. Și case cu pod, în care urcam să ne ascundem. Bunicul ne învăța să numărăm și să citim, iar bunica ne hrănea și ne povestea istorii biblice. Cred că e un caz clasic. Am avut o copilărie obișnuită, cu genunchi zgârâiați, cărți și cireșe culese direct din copac. Le ajungeam cu mâna de pe acoperișul vecinului. Bunica ne numea Faraoni. Ador modul acesta de-a certa copiii. Era atât de multă naturalețe în toate, că acum o caut peste tot.
Despre dealurile din Cahul? Unchiul meu era pădurar acolo. Deci nu dealurile, ci pădurile erau ale noastre. Avea o casă, un canton în pădure. Și acolo era nebunia lumii: harbuji de 20 de kilograme, măcieșe și prune. Tot ce vroiai. Raiul pe pământ. Cai, iepuri. Tot ce vrei.
Când eram mică și ne mutasem iar pe undeva (tata era zootehnist și, o dată la doi ani, își muta locul de muncă), am scris cuiva o scrisoare de dragoste. Pentru Cahul. Nu mai știu ce am spus acolo, dar și acum, când mă duc în oraș, am singura senzație de acasă și de pace din lume. Este atât de intim totul și atât de drag, încât îmi este greu să spun asta în cuvinte.
Cred că nici mama și nici tata nu au avut prea mult timp pentru mine. Tata era permanent la fermă. Venea foarte târziu și pleca devreme să verifice laptele. Mama era ocupată cu casa și cu spitalul. Dar atunci nu mă gândeam că am nevoie de atenția lor. Nu simt nici acum să zic asta.
Eram o familie normală, în care fiecare își vedea de-ale lui. Iar la sărbători ai mei făceau chefuri cu dansuri și cântece. Tata m-a învățat să dansez tango și vals și îmi spunea cum să știu dacă un bărbat mă iubește, după modul în care mă ține și mă poartă prin dans.
De la tata am mintea ascuțită și capacitatea de a vedea detalii pe care alții nu le observă. Tot de la el am ochii, cu tot cu privire. Furia și nervii tot de la el îi am. Talentul de a vorbi și de a transmite informația cu sens e tot de la tata. M-a învățat să gândesc și mi-a transmis înțelepciunea detașării. Este adevărat că o folosesc rar, dar știu că este undeva în mine.
De la mama am preluat focul și arderea. Dar și capacitatea de a tăcea. Mama mea este un om extrem de bun. Mi-ar place să fiu și eu așa. Uneori îmi reușește. Dar cel mai des mai am mult de lucru. Mama simte multe și vede vise. Are o intuiție și o simțire deosebită. Cred că de la ea am moștenit acest lucru. Și le mulțumesc pentru toate acestea.
Nu am fost și nici nu sunt motivată de lipsa a ceva. Așa funcționează psihicul meu. Dacă îmi lipsește ceva și mă încăpățânez să obțin – pierd și mai multe. Nu sunt un bun dobânditor. Mai degrabă sunt un om curios. Aveam multe vise și fantasme în copilărie și îmi era interesant tot timpul să descopăr. De aceea făceam tare multe pozne. Cred că m-am născut rebelă și așa voi pleca din viața asta. Desculță și cu pozne în cap.
Nu prea am avut vacanțe cu tabere și mare. Eram la țară și marea era vis de copii care culegeau toamna roșii și poamă în colhoz. Poate de aceea acum fug la mare ori de câte ori pot. Și doar pentru asta sunt capabilă să pun bani de o parte. Călătoriile sunt sângele care curge prin venele mele. Fără ele sunt ca un vas gol. Nu pot lucra, nu pot scrie, nu pot preda.
Cum mă împac cu săgetătorul din mine? Foarte bine! Suntem doi călători veșnici. Intuitivi și nerăbdători. Avem ținte și mergem spre ele ca niște adevărați luptători. Uneori mă judec din greu. Dar mă retrag, analizez și trece. Alteori mă simt vinovată pentru lucruri care nu depind de mine. Și iar analizez și îmi trece. Săgetătorul din mine este partea mea clară și responsabilă de predat.
Educația și puterea de convingere… nu cred că cineva anume mi le-a insuflat. Da, aveam discuții lungi cu tata. Cu argumente și uneori certuri. Cel mai des discutam teme abstracte, valori. Cred că de la el am învățat discurs și persuasiune. Tot tata îmi dădea peste nas, atunci când mă credeam mai deșteaptă decât alții. Deși el nu mai e cu noi aici pe pământ, regulile lui de viață mă însoțesc peste tot.
„Am încredere în mine. Dacă a avut Dumnezeu încredere în mine să mă nască, eu cine sunt să nu am?”
M-am îndrăgostit prima dată cred că pe la grădiniță. Nu mai știu acum. Dar prima dragoste conștientă a fost desigur una dramatică și plină de suferință. Așa cum este în cazul tuturor, de altfel. Pe atunci scriam deja poezie. Sau, mă rog, ceea ce credeam că se numește poezie. Am plâns mult. Am scris mult. Și am fost și fericită. Eram atât de naivă. Ca și acum. Nu se schimbă nimic. Toți noi în dragoste rămânem a fi niște adolescenți visători.
E tare ușor să mă cucerești de fapt. Mă atrag oamenii deștepți și bruneți. Rebeli. Misterioși. Când îi întâlnesc, mă las dusă de val și trăiesc total emoția. Nu este o alegere a mea. De când îmi amintesc de mine, procedez astfel. Și chiar dacă am trăit respingere și lipsă de reciprocitate și abandon, nu aș renunța la nicio relație și la niciun bărbat pe care l-am iubit.
Acum divorțul este momentul în care nu mai poți să joci roluri. Asta cred că este pentru mine. Când am ajuns la divorț, mă strângea pielea și îmi era atât de frică, încât exista doar această cale: sau trăiesc, sau înnebunesc și mor.
Eu nu sunt adepta divorțurilor. Chiar cred că în 99% dintre cazuri, relația se poate îmbunătăți. Dar există 1% în care nu mai este posibil. Cei doi ajung atât de străini, că devine sufocant și de negrăit. Și acesta este cazul abuzurilor.
Cum este să lupți pentru copilul tău și să nu știi ce face? Nu știu cum să pun în cuvinte asta. Este ca și cum cineva îți diseacă pieptul, îți smulge inima și tu încă nu mori. Și umbli așa prin lume, carne vie în bătaia vântului. Asta simțeam. Și mai simțeam că nu am cum să renunț. Am voie să renunț, dar nu am cum. Nu doresc niciunei mame iadul prin care am trecut. Niciunei.
Atunci când era ascunsă și nu o puteam găsi, și aveam doar uși închise de la instituțiile statului, am avut binecuvântarea să am alături prieteni. Cu mulți dintre ei nu mai comunic acum, dar le sunt recunoscătoare până la Cer. Și dacă peste ani ar avea nevoie de mine, aș fi lângă ei. Indiferent de distanță și timp.
Pe scurt, povestea a fost așa: fostul meu soț a trecut vama (nici acum nu înțeleg cum a fost posibil să treacă fără acte și cu un pistol pe capotă) cu fiica mea de opt ani pe atunci și, după două luni de umblat și cerșit prin România, a abandonat-o în București. Am aflat din presă unde este. M-au sunat de la o stație TV. Apoi a durat câteva luni și ședințe de judecată să o scot din centrul de plasament. România are reguli mult mai dure în această privință. Însă am avut parte de oameni buni și de mult suport atunci. Aș minți să spun că a fost ușor. Dar când am aflat unde este și care sunt pașii de făcut, au apărut oameni ca îngerii. M-au dus în brațe.
Copila mea începe să îmi semene. Probabil că, cu anii, fetele încep să semene cu mamele. Dar de fapt, este un fel de copie îmbunătățită a mamei mele. Și cu tatăl ei seamănă. În interior însă, partea de intuiție, de simț al pericolului, de deschidere în fața vieții le-a moștenit pe linia mea.
Aș vrea să spun că suntem ca două prietene sau surori, dar nu este așa. Este o relație foarte apropiată. Vorbim despre toate. Împărtășim de toate. Uneori simt cum vrea să mă apere. Dar o opresc. Legile neamului spun că mama oferă și copilul primește. Astfel se respectă cursul dragostei în neam. Și mă străduiesc ca aceste legi mari să fie respectate de amândouă. Când ne întâlnim, stăm amândouă la balcon și povestim sau râdem mult. Mergem de mână prin oraș. Când o prind de braț, simt cum devenim o curgere infinită de dragoste și bucurie. Pentru tot ceea ce am reușit să depășim împreună.
Momente dificile am avut și mai am, căci fac parte din drum. Cele mai multe au fost în prima parte a vieții și au fost legate de relații și de fiica mea. Așa cred că se căiește sufletul uman. Întotdeauna spun ceea ce își dorește mintea mea, ego este în conflict cu ce vrea sufletul. Două drumuri paralele. A fost tare greu când o recuperam pe fiica mea. Și mai dificil când era adolescentă. Moartea tatei. Abuzul din căsătorie. Studenția fără bani de mâncare de multe ori. Momentul nașterii mele și zilele de după. Despre asta nu îmi amintesc, dar am auzit de la alții. O dată cu laptele mamei am supt doliul pentru sora ei care a murit la câteva zile după ce m-am născut. De atunci e tristețea asta în mine, care mă face să încurc emoții și să fiu foarte atentă la dragoste.
Cea mai lungă zi a fost ziua în care a murit tata. Cât o rugăciune care urcă spre cer ca o scară imensă. Iar eu urcam cu tata în brațe și cu mama pe umeri. Nu era așteptarea morții, ci așteptarea ultimului moment. Tare speram că ceea ce am citit în cărți să fie adevărat. Ca acolo să îl aștepte cineva drag. Frica lui, îndârjirea, disperarea mamei. Ultimele cuvinte și ultima suflare. Toate au fost timpi care nu pot fi măsurați cu nimic. Sunt atât de vii în inima mea, în carnea mea și în fiecare răsuflare pe care o am.
Dar cea mai lungă noapte am trăit-o într-un aeroport în Elveția. Veneam de la o conferință și nu înțeleg de ce am ajuns să stau o întreagă noapte într-un aeroport mic. Am pus un film. „Efectul umbrei” se numește, dar am ațipit călare pe bagaje. M-am trezit de la un sunet infernal de sirenă. Ne-au scos pe toți afară. Eram obosită, speriată și îmi era frig. În jurul meu erau tot felul de specimene dubiooase și îmi era foame. Mai pe scurt, aventuri. Am pus filmul și când am ajuns la ultima secundă din el, ne-au chemat înapoi. Acel film a schimbat direcția vieții mele și mult mai târziu am înțeles în ce chip minunat lucrează Dumnezeu. Nu mai reveneam la el cu siguranță. De obicei așa fac. Și atunci am văzut marea umbră și tot întunericul pe care îl port în mine.
Relațiile cu oamenii dragi se modelează în timp cu multă răbdare și rugăciune. Cu atenție și prezență. Cu permisiunea ca omul să plece din viața ta, fără dramă și miorlăială. Cu maturitate.
De ce arheolog de suflete? Pentru că nu știu cum să numesc altfel ceea ce fac. Sunt filosof și, în același timp, am adunat multe tehnici din alte zone. Cercetez sufletul și mintea și sap împreună cu oamenii în inima lor. Descoperim împreună tezaurul din ei, dar și războaie care îi fărâmițează. Reclădim totul la loc, astfel încât ei să se poată realiza în viață. Asta e arheologie curată. Mai ales când ajung la răni transgeneraționale. Sau la contracte încheiate cu secole în urmă și transmise nouă. Atunci le ștergem de praf și le transformăm.
Momentele dificile am avut și mai am, căci fac parte din drum
Să treci în pielea unui om și să trăiești cu povestea lui… Atunci când este dragoste și nu este judecare, e simplu. Nu fac diferența dintre mine și omul cu care lucrez. Mă doare ceea ce îl doare și mă bucură bucuriile lui. Nu mă gândesc niciodată cum e. Nu știu cum să fie altfel. Cred că pentru asta am fost dată. Să trăiesc oleacă în pielea oamenilor pe care îi întâlnesc. Să le simt povestea, pentru ca ei să se poată debarasa de ea.
Înveți să te detașezi de lucruri, rămânând în prezent. În momentul în care ești cu totul aici, nu te poate atinge nimic. Iar pentru aceasta, e nevoie să lucrezi cu atenția și să vindeci și să eliberezi poveștile din cap. Mai ales cele care se referă la imaginea de sine, la cum te privesc alții, la frica de judecare. Dacă tu nu îți auzi însă propriile povești, ele te vor dirija și vei trăi viața altcuiva. Detașarea însă nu este necesară întotdeauna. Sunt om. Am voie. Mă împătimesc și apoi îmi trece. Așa mă smeresc și mă apropii de Dumnezeu. Ce altceva să mai vreau?
Iertarea este pentru mine consecință a cercetării de sine, iar răzbunarea – semn de patimă. Dacă nu mă supăr, nu am ce ierta. Dacă nu mă supăr, nu am ce răzbuna. Dacă sunt atacată, mă apăr și dau înapoi. Sunt reguli care aduc în mine pacea. Îmi place eticheta asta de războinic al luminii. Încolo mă uit. Dacă mă supăr însă, am de lucru.
Ce o face pe femeie rezistentă? Natura ei. Viața. Evenimentele. Dar nu e un sport acesta și nici o mare realizare, să devii rezistent. Aș fi preferat să nu existe motive ca să fim rezistente. Dar asta face parte din categoria „Naivități la aproape 50 de ani”.
Nu trebuie nimic. Unii dintre noi își doresc familie și nu o pot avea. Alții pierd pe cei dragi și alții nu știu să prețuiască ceea ce au. Și fiecare are voie să aibă propria experiență de viață. Când te relaxezi, poți iubi. De aceea nu trebuie nimic. Mai mult, fiecare om are voie să dorească și să viseze. La ce vrea el.
Când mă gândesc la familie, aș vrea să desenez o imagine ca acelea din gumele de mestecat „love is”. Așa văd portretul familiei: o casă plină cu imagini care încep cu: Dragostea este…
Prețuiesc la oameni enorm onestitatea și dorința de a se cerceta pe sine. Ador oamenii plini și întregi.
Mă suprasolicit. Obosesc. Dorm. Și revin. Sunt ca o epavă uneori, dar îmi adun puterea din nădejde și din credință. Călătoresc mult. Iau pauze. Am învățat în timp că nu sunt utilă dacă sunt obosită.
Nu pot fi un coș de gunoi al istoriilor umane. Și nici nu îmi place să spun unora ce vor ei să audă. De aceea nu iau, decât foarte rar, politicieni și oameni alintați de lingușirile altora.
Toate mă impresionează. Valurile mării, florile, cerul. Câinii pudel. Sunt realmente de o naivitate uluitoare. Mirarea mea mare este lumea cu toate ale ei.
Folosesc orice tehnici care ar putea ajuta un om. Știu că mintea minte, iar ceea ce nu se vede – este aici. Lucrez în ultima perioadă doar cu oamenii care vin în cursurile mele. E un fel de selecție și atenție maximă spre ceea ce fac. Dar iau și cazuri grele din afară. Cancer, infertilitate. Pierdere de sine. Diferența este însă că acești oameni trebuie să fie conștienți de sine. Altfel nu lucrez. Este în zadar. Sunt deja destul de bătrână pentru a-mi permite. Și destul de naivă ca să cred în minuni. Ele chiar se întâmplă.
Ce vreau acum mai mult ca oricând? O casă la mare și spațiu, și timp pentru ca să îmi pot scrie cartea.
Text: Zina Bivol
Foto: Mihail Turculeț
Loc: Atelierul de pictură al Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”