[ÎN LOC DE PRELUDIU]
L-am abordat prin telefon.
— Vreau interviu.
— Da, vino tu la radio, la Guerrilla, sigur ai niște Probleme la Mansardă.
Simt cum mi se fac obrajii roșii.
Înghit gălușca.
— Ce faci de roșesc așa, Micleușanu?
— „Nimic“
Cât zâmbet în vocea-i inocentă…
Să ne întâlnim, cum? El în România, ocupat, eu în Republica Moldova, prinsă într-un iureș ciudat al evenimentelor…
— Stai că-ţi expediez întrebările pe mail, te descurci?
— O să încerc.
— Și niște poze, te rog, știu că le
faci bine.
VIAȚA NU BATE DOAR FILMUL, DAR ȘI TEATRUL, ȘI CIRCUL
Colecţionează titluri exotice de carte, preferă zonele abandonate, cimitirele, spitalele de psihiatrie și ar empatiza și cu o dihanie imaginară. Este turistul psihedelic, amatorul cavernelor intelectuale, a expresiilor ce generează delicii sufletești. S-ar duce în Varanasi chiar acum, dar publicul civilizat îl vrea ţintuit într-un fotoliu de la radio Guerrilla, din București. Lasă, Mitoș, vrăjeala, mai ai de lucru!
Te știe lumea de poet, pictor, om al muzicii, artist. Cu asta-i limpede. Mai ești un bărbat foarte frumos și sexy. Cum trăiești cu asta?
Mulțumesc pentru complimente! Nu m-am considerat niciodată nici frumos, nici sexi, mai degrabă simpatic. Dar, în general, pot fi nesuferit, când mă apucă. Adică nu am vreo mulțumire de sine, pot fi sever cu mine și uneori cu cei din jur, deși am înțeles în timp că nu trebuie să cer de la alții să fie cum cred eu. Nu-i corect să le impunem oamenilor modelele noastre comportamentale sau existențiale. Fiecare e un Univers aparte și are dreptul la libertate și alegeri! Bineînțeles, atunci când cineva sare calul, cum se mai spune, fără observații nu se prea poate, chiar dacă uneori trebuie să fim mai duri.
S-au bătut femei pentru tine? Povestește-ne!
Am bătut eu drumuri după femei… Acum m-am mai liniștit, dar trebuie să recunosc că am fost un aventurier și un romantic o perioadă destul de lungă, în studenție, dar și după. Romantic am rămas, cred, un pic… Oricum, n-am avut emoții să intru în vorbă cu fetele, pe stradă, prin cluburi, oriunde în principiu. Când mă simțeam singur sau eram după vreo relație încheiată, nu stăteam mult pe gânduri și, cum se mai spune în popor, ieșeam la agățat. Cu timpul, a devenit o normalitate. Dar n-am făcut asta erotizat, cu tupeu sau cu vreo formulă anume, mai mult improvizat și spontan, ca și cum cunoșteam persoana de ceva timp și discuțiile se legau destul de natural. Oricum, n-am făcut paradă cu asta și nu mi-a plăcut să afișez că am relații paralele. Apoi m-am căsătorit și am fost pus la punct!
Amintirile sunt un ingredient deseori întâlnit în arta pe care o faci. Scrii un jurnal sau ce cauți în trecut? Pe cine?
Aș putea răspunde că „mă caut pe mine”, dar de fapt nu m-a interesat prea mult imaginea mea, ci căutarea unor forme de exprimare și descărcare a energiilor creative… Amintirile, desigur, joacă un rol fundamental în felul nostru de a fi. Pot spune că am o gamă largă de amintiri, de la frumoase și vesele, la întunecate, violente și traumatizante. Un jurnal nu am avut niciodată, mi-a ajuns activitatea literară destul de intensă, din perioada 2000-2020, zeci de caiete cu texte, proze, poeme, experimente, idei. Multe din ele publicate de-a lungul vremii, din fericire. Asta ca să mai scap de sentimentul de inutilitate sau îndoieli personale. Nu pot spune că am scăpat de îndoieli, dar nici nu mă pot plânge că am pierdut timpul degeaba.
Ai un aer de aventurier. Te avânți ușor în activități riscante?
Da, pot spune că am fost (și încă mai sunt) dependent de adrenalină. E o stare anume, pe care o caut uneori inconștient, ca să simt că exist, probabil… Înainte nu prea controlam aceste stări și mă trezeam în situații haotice, periculoase sau violente. Dar cu timpul am învățat să-mi gestionez mai bine emoțiile și să folosesc mai constructiv și creativ energiile. Îmi plac luptele, strategiile de luptă, urmăresc meciurile și intrigile din lumea luptelor. Mi-ar fi plăcut să ajung luptător sau explorator, dar am ales artele. Am făcut diverse sporturi, însă așa, mai mult pentru formă fizică. Tatăl meu, fiind medic militar la bază, m-a împins de mic spre disciplină și sport. Cu siguranță și mediul în care am crescut, destul de violent și imprevizibil, mi-a creat o anumită stare de alertă, care cu timpul s-a egalizat.
Alcoolul, un prieten de-al tău sau un viciu? De când și până unde-i permiți să te domine?
Am avut probleme cu alcoolul, dar am scăpat cu bine. Cu siguranță o anumită instabilitate emoțională, pe vremuri, mă împingea mereu la peripeții, conflicte sau situații pe care apoi le regretam. Am realizat că pentru câteva ore de plăcere și „libertate totală”, prețul este prea mare. Am fost nevoit de multe ori să-mi reevaluez viața, mă refer la momentele de răscruce, cum se spune, când îmi dădeam seama că dacă mai continui așa, voi ajunge fie în șanț, fie la spital, fie la pușcărie. Apropo, la spital și la poliție am ajuns de câteva ori… dar apoi mi-am dat seama că dacă nu scap de alcool și droguri, voi pierde totul și m-am concentrat mai mult pe activitățile creative, care au fost și rămân pentru mine o terapie de bază. Și căsătoria, bineînțeles, m-a ajutat să mă maturizez. Când am împlinit 40 de ani, am avut o depresie de vreo două săptămâni, fiindcă abia atunci am realizat cu voce tare că „s-a terminat copilăria”. La 50 de ani, n-am mai avut niciun fel de depresie.
Omul tău de încredere. Îl ai în preajmă?
Părinții mei, soția, fiica. Fratele, verii, prietenii. Cred că avem cu atât mai mulți oameni de încredere în jurul nostru, cu cât noi ajungem oameni de încredere pentru alții. Asta este foarte important, să fim de ajutor cu ce putem, fără să așteptăm recunoștință sau recompensă. Așteptările mari duc la dezamăgiri mari. Tot ce contează e să avem compasiune și înainte să judecăm pe cineva, să ne punem în locul acelei persoane, să încercăm să înțelegem cauzele, rădăcinile, cu răbdare și calm. Fiindcă în esență, fiecare om e un fel de versiunea de-a ta, ca un frate/soră, dar cu alte trăsături sau „caracteristici emoționale” mai pronunțate sau mai estompate.
„Percep lumea ca pe un spectacol grotesc, nedrept, absurd sau cinic.”
Dacă ar fi să-ți mai faci un prieten, cine ar fi?
Prietenia e o chestiune complicată, fiindcă nu poți ști sigur, pe timp de pace, de exemplu, sau când îți merge bine, cine îți este prieten cu adevărat. Prietenia se testează în situații dificile și de multe ori primim sprijin sau ajutor de la cineva de la care nu ne-am așteptat. De asta spuneam că așteptările mari duc la dezamăgiri mari. Dar nici nu putem trăi fără așteptări și cred că trebuie să avem așteptări în primul rând de la noi înșine. Măcar în sensul de a deveni mai înțelegători, mai toleranți cu cei din jur. Într-un cuvânt: mai buni, cât n-ar suna de clasic. Viața e dificilă în sine, nu trebuie să mai adăugăm la această dificultate alte tensiuni, pretenții excesive, mofturi sau revolte nejustificate.
Te-ai apuca să fii măturător de oraș, în caz că te lasă muza flămând?
Orice se poate întâmpla, dar cred că aș căuta să fac ceva legat de domeniile la care mă pricep cât de cât, fiindcă nu-s doar domenii artistice. Măturatul ar fi cea mai simplă și pașnică variantă, adică nu-i o problemă. Am mai lucrat în diverse zone, inclusiv la o fabrică de conserve și la alta de produse sanitare. Viața ne poate arunca unde nici ne-am imaginat. Și poate fi cu atât mai șocant, cu cât credem că nu ni se poate întâmpla.
Care este relația ta cu orgoliul? Ai greșit în alegeri din cauza lui?
Relația cu orgoliul e dură, dar și amuzantă. Există situații în care orgoliul se poate justifica până la un punct, însă pentru mine orgoliul e ca o dictatură interioară. Dacă-l lași să-ți marcheze relațiile și viața, te distruge, rămâi singur. Altă treabă e orgoliul artistic, adică fiecare artist așteaptă măcar un pic de recunoștință, în cel mai „rău” caz de la cercul lui de prieteni sau de la cei din domeniul în care activează. Cu vârsta, nu știu cum e la alții, dar eu am cam scăpat de povara asta, nu mai aștept confirmări, aprecieri, premii, lauri. Nu prea mai urmăresc comentariile, reacțiile etc. Poate și pentru că nu mai am timp liber, plus că mesajele îți pot influența stările, traiectoria. Așa îmi pot căuta de treabă, cumva mai stabil și coerent. Dacă am greșit vreodată în alegeri din cauza orgoliului? Probabil, dar consider că și greșelile, dacă ajungem să le înțelegem cu adevărat cauzele, ne ajută în viață. Nu le putem exclude din proces.
Dai dreptate unei minciuni când e pe post de colac de salvare? Cum privești dezinformarea?
Noi creștem cu minciuni de mici. Apoi învățăm noi să spunem minciuni. Uneori asta ne salvează, alteori ne face rău, nouă și celorlalți. Cu alte cuvinte, minciuna poate fi uneori salvatoare, dar în cele mai multe cazuri, are picioare scurte, sum se spune. Mai ales în relații interumane, unde e necesară încrederea și asumarea rolurilor, în familie sau în cadrul social, cultural, politic… mă rog, știm bine că politica e un teren de manevre unde minciuna și adevărul se amestecă mereu, dar asta e parte din natura umană, mă refer la dinamica în comunicare socială și politică. Istoria la rândul ei, este un amestec de minciuni, modificări, evenimente sau personalități idealizate, despre care aflăm mai târziu că nu au fost cum ni s-a spus. În general, triumfalismul, gloria, celebritatea, toate sunt niște chestiuni idealizate care, în esență, majoritatea sunt marcate de tragedie și suferință.
Imaginea ta este foarte proeminentă, cine n-a auzit de Mitoș Micleușanu? Ai fost printre primii care s-au apucat să spargă gheața din Basarabia. Te consideri un stalker?
Nu, eu cred că sunt „produsul” perioadei în care am crescut și m-am format. Am fost influențat de mediul în care m-am copt, ca să zic așa, de prietenii, de colegii de școală, de stradă, de sistemul de învățământ etc. Probabil am reușit să transmit mai bine, cu haz sau fără, problemele pe care le-am observat în jur sau pe care le-am văzut/auzit la alții. Aici cred că un rol important îl joacă spiritul de observație și capacitatea de a transmite cât mai simplu un mesaj mai complex sau o situație dramatică, cu rădăcini reale sau nu. Oricum, viața nu bate doar filmul, dar și teatrul și circul.
A fost uimitor să vezi un autor născut în Ucraina să scrie despre Moldova și să se lanseze, cu succes, în România. Ai întregit ceva în tine cu asta?
Uneori am simțit asta ca o povară sau ca o mare repsonsabilitate, dar alteori am simtit și o mare libertate, fiindcă nu m-am identificat prea mult din punct de vedere spiritual sau cultural cu vreo zonă anume, iar asta m-a ajutat să nu mă mai las controlat de prejudecăți, complexe, dogme, conduită sau reguli tradiționale. Mama mea este de origine ucraineană, tatăl este român, am crescut în URSS, am învățat rusa de la grădiniță, apoi engleza din filme și „shoubiznis”, așa că pot spune că am mai degrabă o structură psihologică multiculturală, ca să nu spun mai liberă. Dar, în același timp, această detașare sau capacitate de a vedea din alte unghiuri lumea, nu mă face mai fericit sau mai liber. Fiindcă cel mai des percep lumea ca pe un spectacol grotesc, nedrept, absurd sau cinic.
Cum stai cu izvorul de inspirație? Mai dă?
Dă, dă! Poate nu cu presiunea de altă dată, dar măcar mai așezat și mai cu scaun la cap! Știu că lumea nu vrea (de la mine) neapărat produse cu scaun la cap, dar am în pregătire și chestii fără scaun la cap! Așa că merge treaba. Încă mai avem di tăti, pentru tăț”.
Te tragi din neam de medici? Opera ta seamănă cu un preparat anatomic, aflat în laborator. Cu un tratat de medicină. Anamneză, alveolă, pneumaton… De unde această tendință de a studia psihicul uman, așa de minuțios? De unde acest sânge rece, tai ca în carne vie!?
Tata! Și mama, care a fost profesoară! Am crescut cu cărți de medicină în casă. Cu alte cuvinte, aveam la dispozitie cărți de medicină legală sau ginecologie de pe la 5 ani, când învățam să citesc. Eram foarte curios, iar ai mei chiar nu puteau ascunde de mine toate cărțile. Probabil asta explică parțial situația… Iar apoi am avut o perioadă în care am stat prin spitale, fiindcă aveam tot felul de probleme ciudate.
Radio Guerrilla. Te simți la locul potrivit? Ai libertatea necesară să abordezi subiectele care te fac curios sau nervos?
Da, locul potrivit este acolo unde poți spune ce simți și ce crezi, fără să fii cenzurat. Desigur, acum e mai complicat, fiindcă nu putem spune mereu exact ce simțim sau credem, fără perdea, dar nu mă plâng. E chiar o provocare, să pot formula civilizat ororile sau haosul din capul meu. Cum spuneam, cât timp mă pot exprima și pot transmite altora ce cred că e important de transmis, cred că mă aflu exact unde trebuie.
Ce subiecte de discuție sunt considerate irelevante, de către tine, la moment? Despre ce e mai bine să taci, la radio, TV?
Greu de spus… Adică ceea ce pentru mine este irelevant, pentru alții poate fi de interes. Câți oameni, atâtea gusturi și necesități. Dar cred că ceea ce instigă la ură trebuie taxat, amendat. Extremismul, rasismul, șovinismul, naționalismul, triumfalismul, populismul, adică acele elemente folosite în general de propagandă. Aceste sunt problemele de bază ale surselor de informare în masă și „lupta” cu ele probabil este fără sfârșit. Educația poate părea o soluție și chiar este într-o măsură importantă, dar și pentru oamenii educați se poate face fără mari dificultăți o propagandă mai elaborată, subversivă etc… adică, nenumărate sunt căile și tehnologiile.
Crezi în existența unei stări de fericire continuă? Ce te-ar face fericit sau cel puțin, satisfăcut?
Cred că fericirea ține în mare măsură de utilitatea, folosul sau ajutorul pe care îl aduci celor din jur, asta înseamnă că îți aduci folos și ție. Dar, de regulă, ordinea e inversă sau se rezumă doar la folosul personal. Mai există și extrema cealaltă, când te bagi cu folosul sau ajutorul tău unde nu e cazul. Fericirea mai ține și de capacitatea de a te deconecta de la cele „lumești” și a te conecta la natură, adică sa-ți dezvolți și să „exersezi” latura contemplativă, meditativă etc. Mai ales în vremuri în care media, consumul, știrile, programul, situația globală… toate îs mai degrabă surse de îngrijorare și stres. Nu-s nici adeptul renunțării definitive la „televizor”… fiindcă trebuie să fim conectați cu lumea în care trăim, dar dacă nu gestionăm acest torent bulversant pentru liniștea interioară, atunci nu mai putem vorbi de fericire. De fapt, fericirea se arată mai ales atunci când nu o cauți prin diverse mijloace sau încerci s-o cumperi cumva. Fericirea e ca acele particule fantomă, din fizica subatomică… O cauți acolo, ea e dincolo. Te duci dincolo, ea e deja aici.
Te-ai lansa în vreun proiect grandios de dragul omenirii? Ce ai vrea să rămână copiilor planetei Pământ din partea ta? (Înger ce ești tu!)
De dragul omenirii? Hm, știi, proiectele grandioase vin la pachet cu acel risc pe care îl poartă de obicei ideologiile sau marile reforme. Adică, în majoritatea cazurilor, intențiile pot fi bune, dar efectele pot fi inverse, deseori catastrofale. Teoria nu garantează succes practic. Dimpotrivă, am observat că, cu cât o teorie sau un proiect e mai atractiv pentru masele largi, cu atât ele ajung să sufere la implementare. De asta mă feresc de proiecte grandioase. Dar cred că m-aș angrena într-un proiect care ar ține de educație și ajutor social, în zonele marginale sau în medii rurale, legat de familii, copii și tineri care nu au condiții adecvate de trai și educație. Pentru că modelele cu care cresc și modul în care sunt crescuți și educați copiii astăzi, va influența și va modela societatea, cultura și politicile de mâine.
Și ca să nu închei pe o notă așa de serioasă, să vă spun un fel de banc! Pe o bancă, lângă o bancă, stăteau doi oameni. Și fiecare avea în cap câte un banc, dar erau prea obosiți ca să mai intre în vorbă. Așa că s-au ridicat de pe banca de lângă bancă și au plecat cu bancurile nespuse. Gata! Pace tuturor!
Mitoș, rămânem cu o datorie către public: să ne întâlnim tête-à-tête, să consumăm ceva natural și să mimăm acest interviu. Ok? Fă ceva pentru asta, te implor! Eu mi-aș dori Unirea. Tu?
„Au plecat cu bancurile nespuse. Gata! Pace tuturor!”
DOSAR: Mitoş Micleuşanu (n. 1972, în oraşul Bahcisarai, Ucraina), este pictor, scriitor, muzician, fotograf. A absolvit liceul de arte plastice „Igor Vieru” din Chișinău și a urmat cursurile Academiei de Arte Vizuale „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, pe care a abandonat-o în anul 4. Este cofondator al proiectului „Planeta Moldova”. A mai publicat Organismecanisme (proză scurtă, Editura Ziua, 2002), Tuba Mirum (roman, Editura Pontica, 2003), Kasa Poporului (roman, Editura Polirom, 2008), Necrotitanium. Cyberpunk moldovenesc, împreună cu Florin Braghiş,
Un interviu de Tatiana Patrunjel