Este, la ora actuală, cel mai celebru moldovean din lume. O titulatură meritată pe care a cîştigat-o cu mult înaintea titlului de maestru în artă. Nu ştim cu ce s-ar putea compara fenomenul propulsat de Dan Bălan – „Dragostea din tei”. Am fi putut găsi tot aici multe epitete şi metafore despre cel care primul din Moldova a ştiut să creeze un produs muzical de calitate, capabil să se coteze la nivel internaţional. Indiferent ce n-ar spune cîrcotaşii. Dacă Dan Bălan iubeşte muzica, înseamnă că şi muzica îl iubeşte pe el.
- Despre dragoste şi femei
Cum stai la capitolul iubire în general?
Dragostea adevărată? O caut. Sînt în continuă căutare.
Cum? Pe internet, prin cluburi?
Nu, consider că totul trebuie să se întîmple în mod firesc. Pe la 18 ani, atunci am primit cele mai multe lecţii de viaţă, mi-am dat seama că atunci cînd cauţi ceva foarte mult, nu găseşti ceea ce-ţi trebuie. Aşa că m-am relaxat şi mă simt foarte bine acum. Se întîmplă cum se întîmplă, şi de obicei se întîmplă bine. (rîde)
Cum nu trebuie să fie o fată ca să-ţi placă?
Nu trebuie să fie nenaturală. În rest, orice neajuns la o persoană poate fi un farmec la o altă persoană, de aceea e foarte greu să vorbesc despre criterii.
Ai călătorit foarte mult. Poţi să faci un top 5 al ţărilor cu cele mai frumoase şi seducătoare femei?
O, ce întrebare provocatoare! Pe locul întîi e Moldova, pe locul doi România. Cine o să mai citească revista? (rîde). Pe locul III… hmm… hai să spunem Spania. Pe patru – ţările slave, pentru mine nu-i mare diferenţă între Rusia şi Ucraina. Şi pe cinci… cred că sînt fetele din SUA şi din multe alte ţări în rînd cu Statele Unite. (rîde)
- Despre familie
Nu ai o relaţie serioasă acum, dar crezi în instituţia familiei?
Cred. Voi întemeia neapărat o familie atunci cînd voi simţi că am destul timp pentru ea. Altfel, nu are sens pentru mine.
Soţia ta trebuie să fie de o anumită naţionalitate sau asta nu contează?
Probabil contează, dar nu mă gîndesc la asta în serios, pentru că şi aşa e greu să-ţi găseşti sufletul-pereche, dar să mai pui şi nişte restricţii…
Dar îţi imaginezi cum ai vrea să fie? E important să ştie să gătească, să fie gospodină, să muncească sau să stea acasă?
Sînt sigur că nu există om perfect. Pînă la urmă, e vorba doar de sentimente. Poţi să aduni într-o echipă cei mai buni specialişti şi să nu iasă nimic bun din asta, dar poţi aduce oameni care se completează energetic, se înţeleg bine şi din acest tot întreg se nasc miracole. Acelaşi lucru e în familie – trebuie să existe o combinaţie foarte bună. Dar cu mintea noastră de doi bani, nu putem calcula milioane de factori ca să vedem cum e perfect. Factorul decisiv e felul în care simţi.
- Despre meditaţii şi energie
Acum cîţiva ani, ai avut o intervenţie la emisiunea „Dansez pentru tine”. Erai în Thailanda, la nişte cursuri. Şi am mai auzit că faci meditaţii…
În Thailanda eram la cursuri despre cum să controlezi energia, toate tipurile şi formele ei. Majoritatea cărţilor pe care le-am citit în ultimii 7 ani au fost legate de învăţămînt, filosofie, psihologie, energie, taoism, budism. Acum, de exemplu, stau pe un manual de limbă spaniolă.
Ce te-a făcut să ajungi într-o zonă atît de specială, precum meditaţia?
Practic meditaţia transcendentală. Toate gîndurile noastre se află în conştient, iar în subconştient păstrăm toată informaţia din univers. Scopul meditaţiei transcendentale e să luăm gîndul şi să-l ducem în subconştient pînă cînd acesta îl va realiza. Dacă sînt într-o perioadă mai stresantă, meditaţiile mă ajută să mă relaxez. E un sentiment special, unic.
Crezi în superstiţii?
Nu. Singura superstiţie în care cred vine din experienţa mea de viaţă – cînd prea mult vorbeşti despre un lucru, acesta iese altfel.
- Despre bani
Cine se ocupă de banii tăi, cine îi administrează?
Am business management.
S-a declarat că Michael Jackson a murit sărac, pentru că l-au furat cei care lucrau pentru el. Tu ai încredere în angajaţii tăi?
Verific şi ţin totul sub control. Nu numai banii, dar absolut orice detaliu din munca, viaţa mea. Mi-aş dori să nu trebuiască să fac asta, dar m-am convins de prea multe ori că nu e posibil.
Despre vărsători se spune că sînt cheltuitori. Confirmi „regula” sau mai degrabă economiseşti?
Nu sînt cheltuitor, dar nici nu economisesc. A economisi înseamnă să încerci să cheltui minim, orice ai face. Nici nu am timp să mă gîndesc cum să fac ca să-mi iasă mai ieftin. Am simţul raţionalului bine dezvoltat, ştiu pe ce are rost de cheltuit şi pe ce nu. Probabil că şi ăsta e un fel de a economisi.
Cu siguranţă oamenii sînt curioşi să afle cît eşti de bogat. De ce nu vrei să vorbeşti despre banii tăi?
Pentru că am văzut asta la alţi artişti şi mi s-a părut pur şi simplu urît! Un om de afaceri poate să vorbească despre bani, pentru că acesta e lucrul lui, să facă bani. Artistul însă trebuie să dăruiască oamenilor ceva frumos, care să-i facă să se simtă bine. Dacă peste 5 ani eu voi avea cea mai mare bancă din Moldova, atunci voi putea vorbi despre banii mei. (rîde)
- Despre tatuaje şi suc de afine
La Hollywood aproape că nu există celebritate care să nu fi avut probleme cu drogurile, cu dependenţa de ele…
Nu am folosit niciodată droguri, nici nu am încercat. Aşa am fost educat. Mi-a rămas în cap din copilărie că e ceva foarte periculos. Eu pînă acum nu pot să înţeleg cum poţi să faci ceva care te poate costa viaţa?
Ai vreun tatuaj?
Nu. De mic copil bunicul mi-a insuflat antipatia pentru tatuaje. Acum, pentru tineri tatuajele se asociază cu cu rockerii sau cu băieţii cool, dar în perioada sovietică tatuaje aveau, în mare parte, cei care fuseseră la armată sau la închisoare. Nici tatuajele, nici piercingul nu m-au tentat niciodată.
Ce serveşti la ocazii sau la distracţii?
La restaurant, vin roşu, Cabernet Sauvignon. În club, în SUA, vodcă cu cranberry juice, iar în Europa – whisky.
- Despre show-biz şi noroc
Putem vorbi despre existenţa show-biz-ului în Moldova?
Show-biz-ul există atunci cînd poţi face bani din show. Dacă se fac bani puţini sau foarte puţini, nu înseamnă că acesta nu există. Sînt oameni care trăiesc din asta, din concerte.
Cum ai reuşit să-ţi faci loc în industria muzicală occidentală şi americană?
S-a întîmplat cînd au început să vină bani la nivel internaţional din rularea pieselor mele. În calitate de producător şi autor de piese am fost primit în SUA ca unul dintre cei cotaţi. Nu sînt aşa de mulţi autori de muzică care şi-au vîndut piesa în 16 milioane de exemplare – un lucru ce i-a impresionat pe americani. Faptul că Rihanna a cîntat o piesă de-a mea, i-a surprins la fel de mult. Din aceste puncte de vedere, sînt pe o poziţie avantajoasă.
Peste tot este o concurenţă foarte strînsă. Ce trebuie să faci ca să rezişti?
Concurenţa e dură peste tot, inclusiv în România. Pur şi simplu, ceea ce faci, trebuie să-i placă publicului, iar oamenii sînt la fel peste tot. Ca să ştii dacă produsul tău poate avea succes şi dacă face să investeşti mult în el, acesta trebuie testat. Astăzi poţi să pui pe Internet orice şi se vede imediat dacă are succes sau nu. Să ai o piesă foarte populară în Moldova şi în America poate fi, pînă la urmă, acelaşi lucru. Aici sînt investiţiile mult mai mici, respectiv, şi veniturile. În Moldova e mai uşor să ajungi la inimile oamenilor, dar ai mai puţini bani din asta. În SUA investeşti mult mai mult, dar şi veniturile sînt considerabil mai mari.
Totuşi, de ce Dan Bălan a reuşit să cucerească Europa şi SUA, iar alţi interpreţi de la noi sau din România nu? E vorba de noroc? Ai fost la locul potrivit în momentul potrivit?
Cred mai degrabă în fenomene. „Dragostea din tei” a fost un fenomen fără precedent în istorie. În Franţa, în top 20, erau 5 versiuni la aceeaşi piesă; în alte topuri erau cîte trei versiuni, 200 de cover-uri în 18 limbi – sînt chestii care nu s-au mai întîmplat în muzică. A fost un fenomen datorat cîtorva factori. Aveam deja multă experienţă şi mi-am pus ca scop să fac o piesă reuşită, e doar unul din factori. Noroc? Depinde cum îl văd oamenii. Dacă îl văd ca pe ceva abstract, care, pur şi simplu, ţi-a căzut din pod – nu cred în aşa ceva. Îţi spun eu ce-i noroc: cînd un băiat dintr-un sat din România, care nu are nici o experienţă în muzică, a cîntat întîmplător o piesă, care sună oribil, dar nu ştiu de ce, le-a plăcut la toţi. Dar cînd e vorba de atîtea chestii, de oameni care au scris, au interpretat, s-au gîndit cum să vîndă, au făcut clipul – nu ar fi cinstit să spun că a fost noroc. Toate aceste lucruri s-au întîmplat în acelaşi timp şi au dat un rezultat.
- Despre actul creaţiei şi proiecte muzicale
Cu prima trupă ai făcut rock, ai trecut apoi la pop şi ai făcut şi dance. Care stil de muzică îţi place cel mai mult?
Am făcut, probabil, multe stiluri de muzică şi mi-au plăcut toate. La 10 ani am compus valsuri – muzică clasică la acordeon. Apoi a urmat muzica folk, pe la 13 ani eram influenţat de ceea ce asculta mama. Mai tîrziu, am compus melodii pentru o jumătate din poeziile lui Adrian Păunescu (era o carte de-a mamei) – am imprimat zeci de casete cu acele melodii. Mai tîrziu a venit rock-ul şi prima trupă „Inferialis”, cu care am experimentat în stilul gothic doom metal.
Din toate proiectele tale muzicale, care îţi este mai aproape de suflet?
M-am simţit fericit la debut, cu „O-Zone” în prima formulă. La primul succes, fericirea e mult mai mare, e ca şi prima dragoste. Chiar dacă pe urmă s-au întîmplat lucruri mai interesante, nu am mai fost la fel de fericit. De aceea vreau să fac ceva nou de fiecare dată.
Eşti îndrăgostit atunci cînd îţi scrii piesele?
Nu neapărat. De fapt, în majoritatea cazurilor nu.
Nu eşti artistul clasic, care se îndrăgosteşte, suferă, scrie…
Cînd aud o piesă tristă, oamenii cred că cel care a scris piesa, suferea enorm în acel moment. Cred că voi desfiinţa acest mit: cînd eşti îndurerat, nu ţi-e a scrie nimic. Atunci, pur şi simplu cînţi piesele pe care le-ai făcut mai înainte.
Tu cum îţi scrii piesele?
E vorba de o stare care vine sau nu vine – simt că vreau să compun ceva. Cînd am stare, îmi pun în funcţiune imaginaţia. Creangă, cînd a compus „Punguţa cu doi bani”, crezi că a văzut un cocoş care umbla prin ogradă? Compun muzică de vreo 20 de ani. De fapt, sînt foarte multe feluri de a compune ca atare, iar eu de fiecare dată încerc să găsesc unul nou. Aşa că atunci cînd scriu o piesă, în majoritatea cazurilor se întîmplă diferit. Poate din acest motiv şi piesele sînt din diferite genuri. La un moment dat, am compus „Dragostea din tei” şi „Despre tine”, care se aseamănă, pentru că am văzut că acest gen avea succes. Acum „Chica Bomb” a prins foarte bine, aşa că o să mai fac ceva de acest gen, ca să menţin stilul. Următorul album cu siguranţă va fi cu totul altceva.
Asta înseamnă că nici una din piesele tale nu este inspirată din fapte reale, din viaţa ta?
Piesa „Oriunde ai fi”, ca text, a fost inspirată din viaţa reală. Pe la 11 ani, într-o tabără pionierească, m-am îndrăgostit de o fată. Cred că a fost primul meu sentiment puternic. Am stat împreună într-o seară, iar noaptea s-a produs o furtună puternică, aşa că dimineaţa au venit autobuzele şi ne-au dus acasă. De atunci nu am mai văzut-o. „Despre tine cînt”, partea a II-a, cred că e singura piesă pe care am compus-o influenţat direct. O fată era îndrăgostită de mine, avea vreo 16 ani. Nu era ceva reciproc. Într-o seară, m-a sunat prietena ei şi mi-a spus că s-a întîmplat ceva şi că trebuia să ne întîlnim neapărat. Mi-a dat o hîrtie – o pagină din agenda fetei, un fel de scrisoare de adio, adresată mie. Vroia să se sinucidă. În acel moment, fata dispăruse. Am fost mişcat: exista posibilitatea ca fata, într-adevăr, să nu mai fie în viaţă. Scrisoarea ceea parcă mirosea a moarte, unica dată în viaţă am avut aşa un sentiment. Atunci am compus piesa. Am luat unele idei din scrisoare, care era în rusă, şi am alcătuit textul poetic, în strofe. Tot atunci am compus şi muzica.
Ce s-a întîmplat cu fata pînă la urmă? Ea ştie că te-a inspirat pentru această piesă?
Fata e bine, dar nu ştiu dacă cunoaşte că această piesă e inspirată din scrisoarea ei. Se întîmpla prin 2001, aici, la Chişinău, iar piesa am lansat-o acum un an şi ceva.
Cînd ai plecat în SUA, ai început un proiect rock. De ce nu a mers?
Nici nu l-am lansat. Cînd mi-am propus să fac un album rock, am vrut să fie la nivel american, calitativ, din toate punctele de vedere. Pentru asta, ne-am mutat, cu trupa de rock, în Los Angeles. Am trăit 8 luni în lumea rock-ului, citeam reviste, mergeam în cluburi unde se cînta rock. Dar am făcut o greşeală, din punct de vedere strategic. Albumul nostru s-a dovedit a fi un rock puţin mai dur, iar eu nu mi-am dat seama la timp că ne apropiam prea mult de rockul underground, care nu putea să meargă la radio hit stations, ci doar la posturile de radio specializate. Dacă muzica ta nu merge la radio, nu e comercială, înseamnă că ea se promovează prin cluburi, prin turnee, iar pentru asta îţi trebuie 2-3 ani. Cînd ai 16-17 ani şi mult timp înainte – da, te sacrifici pentru scopul cel mai mare. Toate trupele de acest gen aşa şi au ajuns cunoscute, mergînd în turnee şi acceptînd, de multe ori, condiţii nefavorabile. Or, eu aveam în spate muzicieni profesionişti pe care trebuia să-i plătesc. Turneele de promovare costă foarte mult, iar eu nici nu vroiam să umblu prin cluburi cu lunile sau cu anii. Am lansat de pe acel album doar „Despre tine cînt”, partea a II-a şi „24th letter”. Am conservat proiectul pentru o perioadă de timp.
Apropo, cum anume a apărut Crazy Loop?
Mă întrebam cum o să fac dance, dacă-s pe unda de rock? Am găsit soluţia, inventîndu-l pe nebunaticul Crazy Loop. Dan Bălan şi Crazy Loop sînt două proiecte care se dezvoltă în paralel. Din punct de vedere creativ, Crazy Loop e în pauză acum, apare doar în concerte.
- Despre fani şi gărzi de corp
Ai un cont pe vreo reţea socială? Facebook, odnoklassniki?
Da, am un cont pe facebook, pe odnoklasniki – nu.
Care din Dani Bălanii de pe Facebook eşti tu?
Sînt cel cu 5000 de prieteni.
Şi chiar răspunzi la mesajele primite acolo?
Depinde. Mulţi trimit propuneri de concerte, îmi vin mesaje de la case de discuri, aşa că le răspund. Pot fi mesaje de la prieteni. Sau poate fi ceva provocator, la care decid să răspund imediat.
Accepţi orice cerere de prietenie pe Facebook?
Am acceptat toate cererile de prietenie, dar am ajuns la numărul maxim permis pe site şi acum am peste 3000 de cereri pe care nu le mai pot accepta. Am 2 bloguri pe myspace, unul – Crazy Loop, altul – Dan Bălan. Crazy Loop are şi un site oficial. Acum lucrăm la site-ul oficial al lui Dan Bălan. În prezent, există un site oficial al fan-clubului Dan Bălan, care are preşedintă, forum…
Preşedintă?
Normal. Ce băiat o să stea şase ani să se ocupe de asta? (rîde). E vorba de o fată din Olanda, acolo e centrul fan-clubului oficial.
Ai bodyguarzi?
Nu. Întotdeauna sînt cu cineva, oriunde aş merge, dar nu neapărat o gardă de corp.
Care este cea mai enervantă întrebare care ţi se adresează mai des?
Pe mine în general mă enervează foarte puţine lucruri. Poate să mă enerveze o bîrfă care nu are nimic cu realitatea, dar mă atinge, îmi strică imaginea, pentru că mulţi oameni cred că e adevărat. Dacă am un interviu şi jurnalista mă întreabă despre un zvon de parcă ar fi evident că e adevărat, cu siguranţă nu mi-ar plăcea. Aş răspunde dur la o astfel de întrebare.
- Despre copilărie şi părinţi
Cum sînt părinţii tăi, fiecare în parte?
Înainte de toate, le sînt recunoscător pentru libertatea pe care mi-au oferit-o – dacă încercau să mă determine să fac ceva într-un anumit fel, implicîndu-se foarte mult, personalitatea mea ar fi avut de suferit. Am dat la facultatea de drept, pentru că nu ştiam sigur ce vreau să fac. Cînd am făcut primii paşi serioşi în muzică, am renunţat la facultate. Tata, probabil, vroia să mă vadă diplomat ca şi el, dar a căzut de acord, pînă la urmă, cu alegerea mea.
Care sînt cele mai frumoase amintiri ale tale din copilărie?
Am avut o copilărie frumoasă. Cele mai clare amintiri sînt despre verile petrecute la bunici, unde îmi plăcea să exersez kung-fu. Eram pasionat de arte marţiale, visam la centura neagră. La 6 ani am început să compun texte. Prima mea poezie se numea „Oul”: „Am găsit în frigider/ Un ouşor, cam mititel/ Şi l-am întrebat ceva:/ Unde-i oare mama ta?”. Peste un an, cînd eram în clasa întîi, o poezie de-a mea a fost publicată în revista „Noi”. Eram cel mai fericit om din lume atunci.
- Despre SUA şi societatea ideală
Cum e adevărata Americă?
America e ţara contrastelor. Dacă societatea noastră se împarte în vreo trei niveluri – de jos, mediu şi de sus, acolo sînt mult mai multe, foarte diferite, şi contrastul e incredibil. Dacă faci parte dintr-un anumit nivel social, vezi America din jurul tău şi cu totul altfel decît cineva de la un alt nivel social. De fapt, ţara e foarte interesantă.
Ai o părere bună despre America, dar ce nu-ţi place acolo?
Nu-mi place mirosul şi în special cel din Manhattan. Aerul e foarte umed şi iarna frigul pătrunde pînă la oase. Mi-ar fi plăcut să fie mai multă verdeaţă.
În viziunea ta, cum ar arăta o societate ideală?
Asta e foarte complicat… În primul rînd, ar trebui ca toată lumea să se respecte reciproc. Cred că e singura condiţie necesară. Pe de altă parte, toate societăţile existente s-au format natural, în timp, nu într-o zi şi nu în două. Şi dacă funcţionează, înseamnă că deja sînt ideale. Tot ce funcţionează în lumea asta are plus şi minus, iar societatea e o părticică mai mică a lumii şi funcţionează după aceleaşi reguli. Dacă toţi se vor respecta unul pe altul şi totul ar fi perfect, posibil să se creeze un dezechilibru. Într-o societatea ideală nu neapărat trebuie să fie numai lucruri pozitive. Dacă scoatem toţi lupii dintr-o pădure, pentru că sînt priviţi ca nişte „personaje” negative, se va produce un dezechilibru, pentru că lupii îşi au rolul lor de sanitari. (rîde). E un exemplu. În societate se întîmplă la fel. Şi dacă aceasta e formată într-un fel şi funcţionează, înseamnă că aşa trebuie să fie.
- Despre politică şi reguli de viaţă
Ce părere ai despre politica şi politicienii din Moldova? Respecţi pe cineva în mod deosebit?
În calitatea mea de artist, nu pot aprecia sau dezaprecia partide, oameni sau evenimente politice, nici sportivi sau echipe de fotbal. Prefer să rămîn neutru, chiar dacă am o părere proprie despre tot ce se întîmplă în societate.
Ce alte reguli de viaţă mai ai?
Mi-e greu să le enumăr, pentru că ele fac parte din felul meu de a fi. Nu le-am scris nicăieri.
- Despre boala stelară, visuri şi viitor
Cum te-a afectat boala stelară pe tine şi pe oamenii cu care comunicai?
Am „suferit” cred că după lansarea primul album, cînd „O-Zone” avea concert după concert, iar mai mult de jumătate de piese de pe album erau hituri. Toată ziua suna telefonul, seara veneam acasă şi aveam peste 100 de mesaje pe robot. Nu a fost greu ca succesul să se urce la cap şi să vezi realitatea deformată. În 2001, am luat o pauză de vreo şase luni, timp în care am anunţat preselecţia pentru noua componenţă „O-Zone”. Pentru multă lume pauza a însemnat destrămarea trupei. Atunci, totul în jurul meu s-a schimbat foarte repede. Veneam acasă şi aveam pe robot doar cîteva mesaje. Vara, la un concert cu mai multe trupe noi, interpreţii tineri vorbeau cu mine de parcă succesul meu a trecut demult, iar acum ei sînt pe val. În acel moment, am înţeles că succesul este o iluzie. Am analizat tot ce se întîmplase cu mine, după care nu m-am mai lăsat dus de val, ci am rămas cu picioarele pe pămînt.
Te-ai gîndit vreodată să scrii o carte?
Am aşa o idee în cap, dar nu acum. Probabil ar fi ceva autobiografic, cu elemente de filozofie. Mi-aş spune părerea despre lumea în care trăim, despre cum văd eu viaţa.
Te-ai stabilit în SUA, ai lansat un videoclip de succes, care e următoarea etapă în cariera ta?
Vreau să fac un show extraordinar şi lucrez la asta foarte mult. Îmi doresc ceva deosebit, la care toată lumea ar vrea să vină şi din motiv că se vorbeşte mult în jur. E vorba de o producţie de promovare a albumului pe care îl voi lansa la primăvară. Deoarece e un proiect scump, probabil, iniţial, va fi lansat într-o variantă mai simplă, iar mai apoi o să-l realizez în felul în care l-am gîndit pentru acest proiect.
Care e visul tău cel mai mare?
Scopul şi visele sînt abstracte. Cel mai mare scop al meu ar fi să mă simt fericit în interiorul meu, orice s-ar întîmpla. Asta chiar ar fi super.
Text: Irina Tribusean