Cum era și de așteptat, interviul nostru a început cu o scurtă discuție despre Georgescu și alegerile din România. Irena mi-a explicat de ce se numără voturile încă o dată și cum a ajuns Georgescu fruntaș. La publicarea acestui interviu, probabil, situația politică din România arată deja diferit…
Da, Irena noastră dragă a plecat peste Prut încă în 2015. Nu, drumul nu a fost ușor, dar a meritat. Astăzi, Irena e o actriță îndrăgită și respectată în țara vecină.
Interviu de Eugenia Ion
Foto: Elena Balan
„Iaca de asta eu nu sunt iubită, pentru că spun lucrurilor pe nume…”
Sunt în România din 2015. Inițial am venit la Iași, unde am făcut un master în artele spectacolului. Și din 2017 sunt în București. Da, am câțiva anișori aici…
Eu în politică nu mă bag, dar așa de tare seamănă ce se întâmplă aici cu ce am trăit cândva în Republica Moldova… Parcă se simte mâna rușilor. Nici nu știu ce să zic…
Îmi place România. Acasă, când vin, deja nu mă simt atât de bine ca aici. Demult voiam să plec din Chișinău, dar nu găseam momentul potrivit. Eram la teatru, jucam în spectacole și îmi tot ziceam: poate la anul, poate la anul. Am tot învârtit-o eu în cap până în vara lui 2015, când m-am interesat de acte și am înțeles că e un proces care durează destul de mult. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și am plecat.
A trebuit să susțin niște examene ca să fiu recunoscută ca actriță în România. Țin minte că am recitat un fragment dintr-un spectacol despre Édith Piaf, pe care îl jucam la Chișinău. Am depus marți actele și joi trebuia să dau proba. Nu a fost atât de bine precum mă așteptam… Fiind în teatru, m-am culcat pe o ureche. Eii, eu joc atâtea spectacole, nu o să pot să susțin acest examen? Nu a fost așa cum mi-am imaginat eu, dar măcar a fost o lecție și un șut în fund. Acum, de fiecare dată când am o probă, un casting, o iau în serios! Bine, am trecut, dar eu mă așteptam ca toată lumea să fie la picioarele mele (râde). Nu fost să fie.
Da, eu am jucat în Iași, după master. După niște examene am fost descoperită și apreciată ca actriță. Am ieșit în evidență și am obținut niște roluri. Am jucat în spectacolul lui Radu Afrim – Măcelăria lui Iov. Colaborarea a durat până am decis să mă mut în București. Bine, o perioadă am făcut naveta, dar apoi a apărut COVID-ul și nu am mai reluat colaborarea.
Publicul nostru diferă foarte mult de cel de la București. Publicul nostru reacționează la ce vede, iar acolo publicul ascultă. Nu mai vorbesc despre metoda de lucru, dar și metoda de predare a profesorilor la Academie. Dumnezeu să-l ierte pe Vlad Ciobanu, mi-a fost profesor la facultate. El spune așa: „La noi, o fată cu țâțele goale, fum, muzică… și spectacolul e gata!” (râde). Când îmi e dor de un spectacol de-al nostru, merg la teatrul de comedie la spectacolele lui Mihai Bendeac. El e din generația un pic mai veche, care a prins școala rusească. Eu nu știu cum e corect, poate ar trebuie să combinăm: oleacă de la ei, oleacă de la noi.
În Chișinău am jucat la teatrul Eugene Ionesco și am colaborat cu Ginta Latină (acum Teatrul fără Nume) pentru spectacolul „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare. Apropo, hai că îți dau niște picanterii… Directorii de teatre nu prea dau voie la actori să colaboreze și cu alte instituții, iar dacă prind o colaborare, le pun bețe în roate. Iaca de asta eu nu sunt iubită, pentru că spun lucrurilor pe nume…
Vedete la apă. Da, am participat la un reality show – „Splash, vedete la apă!” Am sărit de la trei metri înălțime. Acolo contează mai mult show-ul și mai puțin tehnica, dar am înțeles abia după. Ei sunt cu ani lumină înaintea noastră la acest capitol. La noi oamenii, din păcate, sunt prea inhibați pentru a face show-uri de genul.
Sunt din satul Zăicani, Raionul Râșcani. Am avut o copilărie tare minunată. Cred că generația de astăzi nu mai trăiește ce am trăit eu copil fiind, în sensul bun al cuvântului. Nu mi-a lipsit nimic. Nu am fost tare bogați, dar mama mereu a avut grijă să fiu și eu în rând cu ceilalți copii. Mai ales că îi plăcea să mă vadă mai specială. Dacă era pe val un costum roșu, mama îmi cumpăra, doar că îmi lua albastru, ca să nu fiu ca toți. (râde) Cred că am fost alintată și chiar lăsată slobodă. Abia când am mers la cămin, am învățat anumite chestii. Mama nu prea m-a pus la treabă, din contra m-am jucat și am făcut toate nebuniile posibile. Eram o fată cu caracter de băiat.
„Eram o fată cu caracter băiat.”
Mulțumesc lui Dumnezeu, părinții mei sunt bine. Sunt la pensie și trăiesc pentru ei. Au avut o văcuță și toți vecinii veneau la ei să cumpere lapte, brânză, dar până într-o zi când le-am zis: „Ia, gata cu afacerea asta, că vă chinuiți prea mult…”
Oricum mama nu poate sta locului și mai merge pe la piața de la Botoșani unde duce miere la vânzare. Ea a fost contabilă și nu poate fără să socoată banu’ (râde).
Suntem doi copii în familie, mai am un frate cu șase ani mai mic decât mine. El e departe de lumea asta a rețelelor de socializare. E cu tehnica. De fiecare dată când îl văd, îl întreb: „Tu ce lucrezi?” (râde). Este inginer. Deci două poluri opuse. Noi vorbim foarte rar, dar când am nevoie de ceva, îl sun și îi spun: „Iura, am nevoie de ajutorul tău.” Răspunsul lui e mereu: „Bine, facem!” La fel și eu. Ne susținem.
Nu văd deloc cu ochiul stâng. Eu m-am născut prin cezariană și la naștere mi-a fost atins nervul la ochiul stâng. Când eram mică, mama nu și-a dat seama, dar când am început să cresc, au depistat că ceva nu este în regulă. Mulți ani am tot mers pe la consultații și intervenții. Până într-o zi, când o mătușă care lucra la spital ne-a sfătuit să nu mai facem nimic, iar când voi crește să îmi fac o proteză pentru ca totul să arate firesc și estetic.
Acum nu mai simt problema asta. Când eram copil la școală, aveam gândul că nu aș putea să fiu pe scenă din cauza asta. În timp, am învățat să stau la poză și în fața camerelor. Deși, cred că se mai observă… Pentru mine e deja ceva normal, care nu mă mai deranjează.
Am mers la colegiul de medicină din Bălți. Îmi doream la actorie, dar nu am fost susținută de mama și tata… și eu îi înțeleg. Ei îmi spuneau că pentru o fată e mai bine să fie asistentă medicală decât actriță. „Eiii, actriță… artiștii nu sunt oameni gospodari”, spunea tata.
Am mers la un casting de actori din Bălți. Eu acolo m-am înnebunit de teatru. Am auzit că se făcea un casting și am mers și eu. Am bătut la ușă: „Bună ziua, bună ziua. Vreau și eu să încerc să fiu actriță.” S-au uitat ei așa la mine, m-au văzut slăbuță, vai și amar de capul meu… M-au întrebat ce fac, cu ce mă ocup și mi-au zis că e mai bine să rămân la medicină. Am ieșit de acolo cu nerv: „Nu ble*di, ea vam pakaju!”. Mie dacă îmi spui că nu pot, intenționat voi face și îți voi demonstra că ai greșit!
Lucram la secția ORL și aveam a asistentă superioară… băi, rea! Avea vreo 40 și un pic de ani și nu era măritată. Acum înțeleg că nu îi ajungea dragostea, atunci nu înțelegeam. Plecam tot timpul plângând acasă și atunci am zis: „Nu, gata! Ajunge!”
Am văzut „Visul unei nopți de vară” și am murit! O colegă m-a invitat la teatru. După piesă, am venit acasă atât de entuziasmată! Am umblat buimacă o săptămână…
Colega mea, Oxana Gherman mi-a zis: „Măi, gata. Nu te mai chinui. Mergem la mine la radio la doamna Bahnaru, o rugăm se te asculte și apoi vezi cum faci.” M-am dus eu, m-am văzut cu doamna Mariana Bahnaru. Mi-a dat o poezie, o fabulă, deci m-a pregătit pentru examenul de admitere. Mi-am dat demisia de la policlinica la care lucram atunci și nici de gând nu mai aveam să privesc înapoi.
Zici că eram Alice în Țara Minunilor. Am plecat la examenul de admitere la teatru și, când am pășit în curtea Academiei, mi-am zis: „Gata, aici e de mine!” Am dat examenul, a fost ok, am intrat și de acolo a pornit a doua mea viață pentru că e atât de fain să faci ceea ce îți place. Să îi dea Domnul sănătate doamnei Bahnaru, dar și asistentei care mi-a făcut zile fripte, cumva și ea a contribuit la decizia de a alege actoria (râde).
Tu ai o voce de extraterestru. Mi se spun destul de des tot felul de complimente legate de vocea mea. Copiii de la Muzeul Dulciurilor, unde lucrez acum, mă întreabă: „Tu ai luat heliu?” Vocea asta nu e moștenită de la nimeni, doar eu am o astfel de voce în familie. Eu sunt unica stea! (râde).
Mie îmi place să joc drame. E mult mai profund… Deși nici comedia nu e foarte ușoară.
Simona. M-a sunat Durbală și mi-a spus că are nevoie de niște fete pentru Sioma și Feghea în scheciurile pe care le făcea la Ora de Ras. Bineînțeles că am acceptat. A fost o colaborare de mai mult de zece ani și da, datorită acestui proiect sunt recunoscută la Chișinău.
iUmor. M-am mutat la București și, dintr-o întâmplare, am aflat că se face sezonul șase al show-ului. Am mers la o întâlnire cu regizorul cu care am discutat și i-am spus ce pot face. El mi-a propus ceva, dar mie nu mi-a plăcut și i-am zis că aș putea încerca parodia. Am aruncat niște nume pe care nici măcar nu le cunoșteam bine. Până la urmă, am rămas la Viorica Dăncilă. Aoleuuuu, dar nu puteam da înapoi. Am zis că fac. Nu știam cum mai repede să ajung acasă, să deschid YouTube-ul să văd cine e, cum vorbește și ce zice (râde).
A fost deschiderea mea. Participarea mea la acest concurs mi-a schimbat viața. De multe ori oamenii mă recunosc la Muzeul Dulciurilor și nu le vine a crede că eu lucrez acolo cu copiii. La ei așa e percepția, dacă ai apărut la TV, gata, tu ești vedetă și nu mai poți avea un loc de muncă obișnuit.
Am parodiat-o pe Șoșoacă, dar nu mi-a plăcut. Nu mi s-a potrivit. După Dăncilă a fost greu să mai echivalez succesul.
Abia acum primesc reverbul după iUmor. Oamenii abia acum au făcut asociația și au înțeles că eu, Irena, o parodiez pe Dăncilă. Trebuia să fac atunci strategii pentru că eram pe val.
Eu încă nu sunt obișnuită să filmez și să public toate nebuniile care îmi trec prin cap. Mă gândesc de o sută de ori și uneori asta încurcă. Pe noi, cei din Republica Moldova, ne încurcă școala un pic. Noi ne gândim: „De ce? Cum? Dar nu e interesant…” Abia acum am ajuns la această libertate. Mă temeam că lumea va zice: „Ia uite, ditamai actriță, postează toate prostiile.”
Am mulți cunoscuți pe care îi numesc amici, pentru că prietenia adevărată se vede în timp. Mai ieșim, ne distrăm, dar atunci când îți este rău tot singur rămâi.
Nu sunt genul care se plânge. Eu m-am învățat să fiu singură. Nu îmi place să îmi plângă cineva de milă.
Când a fost COVID-ul și am fost nevoită să stau acasă, atunci m-am echilibrat. După orice zi agită sau după multe ore de filmări, abia aștept să vin acasă să mă limpezesc. Mie îmi place să fiu singură.
La date-uri? Doamne când să ies eu la date-uri? Nu am când… Deja sunt trecută prin viață și depistez dintr-o frază cine e și unde vrea să ajungă domnul… Deja știu ce vreau și e mai ușor să fac aceste alegeri.
Bărbații din Moldova mai au un pic de lucrat la capitolul: „Cum să te comporți cu o femeie”. Ai noștri pot fi bădărani. Felul ăsta al nostru de a grăi: „Hai uăi”, „Da și uăi”, „caroci”, „Fa, hai să ieșim”.
Femeile nu trebuie să uite că sunt femei și să lase bărbații să fie bărbați. Dacă vezi că bărbatul nu se ridică la nivelul tău, lasă-l să plece pe alt drum și caută-ți pe cineva care să îți fie egal. Dar, în fine. Fiecare cu dorințele sale.
Bărbații din România au vrăjeala în vorbă, acum depinde de experiența ta. Ei vorbesc foarte frumos, te împachetează imediat – pac, pac, pac, dar trebuie să poți citi printre rânduri.
Da, am fost căsătorită. Valentin era stilist la Jurnal TV. Acum înțeleg că această căsătorie a fost o lecție. Când privesc în urmă, îmi este greu să cred că am făcut acel pas, dar asta e. Face parte din viața mea și trebuie să îmi asum.
Am avut rochie albă de mireasă. Au fost în jur de o sută de invitați și a fost o nuntă veselă.
Parcă am fost legată la ochi. Aparent eram bine-merci, dar când am ajuns la niște chestii mai delicate, am înțeles cum era cu adevărat. Uneori avem niște semne de întrebare în sufletul nostru… pe care le evităm.
Totul era pe umerii mei, dar eu am fost vinovată, pentru că am acceptat. Noi, femeile ajungem pe lângă munca noastră să o facem și pe cea a bărbaților. Umblam și alergam cu limba de un cot, ca la un moment dat să îmi pun întrebarea: „Oare asta înseamnă să fii căsătorită?”
A fost decizia mea să divorțăm. Au fost multe picături care au umplut paharul.
Noi nu am avut copii pentru că eu am intuit ceva. Bine, jucam și la teatru și atunci poate nu era cel mai bun moment, dar în primul rând am intuit că relația noastră nu va dura mult timp.
Eu nu am niciun copil biologic, dar de fapt am foarte mulți copii, pentru că lucrez zilnic cu ei. Copilul apare când vrea Dumnezeu, nu când vrem noi.
Da, mă mai văd căsătorită.
Viața m-a adus în România și am fost „bătută cu capul de pereți”. Am luat-o de la zero, a trebuit să mă descurc. Am fost dezamăgită de oameni, de asta nu prea mai cred în prieteni și nu prea îmi mai deschid sufletul.
M-am călit. Nu mai stau să mă mai joc sau să dau explicații faptelor și vorbelor mele. A trebuit să lupt pentru bucățica mea și asta m-a schimbat mult.
Dacă o fi să vină un bărbat în viața mea, să vină. Dacă nu, asta e. Eu trebuie să muncesc, să am bănuții mei și să mă descurc.
Un defect? Mă ia gura pe-dinainte. Bine, eu spun adevărul, dar și adevărul ăsta trebuie spus celor care îl pot accepta.
Dar și adevărul ăsta trebuie spus celor care îl pot accepta…
O calitate? Sunt darnică. Îmi place liniștea și pacea. Numele Irina în greacă înseamnă pace. De asta pe unde apar eu, se limpezesc apele.
Da, în acte sunt Irena și nu Irina cum cred mulți. Mama a vrut să fiu deosebită. O singură fată era în sat cu acest nume (râde).
Îmi doresc căsuța mea și să le ofer părinților mei o bătrânețe liniștită.
Ce îmi mai doresc? Am niște proiecte în minte, dar nu le spun că nu se împlinesc, iar după – gata pot să plec în Zanzibar! (râde).