Într-un dialog cu
Doina Muntean
Se așază la masă cu mine… și cu întrebările pe care le țes. Unele au vin roșu în ele, altele gust mai amărui, sau liniște. Într-o lume unde vocea tare aduce audiență, Rodica continuă să scrie, transformând scrisul în voce – din emoții, din revoltă, din curaj. Pentru că așa simte. Cu sinceritate în loc de filtru, cu prietenie în loc de rivalitate, cu autentic. Un interviu despre adevăruri. Despre adevărul ei.
Fotograf: Mihail Turculeț
Stilist: Diana Serejnicov
Locație: Castel Mimi
Hair-style: Ira Melnic
Machiaj: Olga Breahna
INTROSPECȚIE
„Sinceritatea absolută e dovada unei mari puteri.”
„Am vrut mereu să fiu sinceră, nu frumoasă în ochii tuturor.” – spuneai asta într-un editorial mai vechi. Ce mai înseamnă astăzi pentru tine sinceritatea – în scris, în viață, în relațiile umane?
E tot mai dificil și tot mai costisitor să fii sinceră. Sinceritatea absolută e dovada unei mari puteri, a unui mare curaj. Curajul de a fi autentic – nu de a declara asta, dar de a fi. Și sinceri cu adevărat își pot permite să fie doar oameni absolut integri, rotunzi, plini, suficienți…
Pentru că încă ne completăm golurile și ne șlefuim colțurile, și pentru că trebuie să izbutim într-o lume în continuă schimbare – realitatea ne obligă să purtăm tot mai des măști – să zâmbim chiar dacă nu ne este atât de plăcut sau bine, să aprobăm apreciativ un ignorant încrezut care se dă deștept, doar pentru că avem nevoie de el. Să fim prezenți cu orice preț, chiar dacă de multe ori ne place intimitatea trăită într-un cerc tot mai restrâns. Realizez că dacă am face ce vrem cu adevărat – adică dacă am prefera modestia și tăcerea, mediocritatea ar câștiga imediat lupta pentru dominația lumii. Deja o domină. Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare…
Mi-am răspuns ascultându-te… Te-ai aflat de multe ori într-o poziție în care ai spus lucruri pe care alții nu aveau curajul să le spună? Ce preț are adevărul exprimat public? Și cum l-ai plătit tu?
E ciudat să spun asta în epoca în care ar trebui să trăim și să simțim cum arată cu adevărat democrația, dar, la moment, spusul adevărurilor poate fi periculos pentru un jurnalist din Republica Moldova. Chiar și pentru noi, jurnaliștii din sfera nepolitică. Dar nici nu vreau să-mi exagerez importanța și să afirm că am o voce care s-a afirmat ca o voce a adevărurilor incomode. Am renunțat demult la asta.
Faptul mult mai minor de a oferi platformele noastre de comunicare unor personaje neagreate de putere, ne-a poziționat de multe ori ca pe niște intruși în lumea media. Acesta a fost prețul pe care am simțit că îl plătesc fără vină – izolarea. Dar mă refer aici doar la segmentul politicului, pentru că altfel nu pot decât să mă bucur de respectul mediului cultural și mediului de afaceri pentru brandurile media pe care le-am construit prin muncă și zbucium timp de două decenii.
„Când scriu, nu scriu despre ceilalți. Scriu despre mine, prin ei.” – Care sunt rănile sau bucuriile tale cele mai adânci care s-au transformat, discret, în pagină?
Am scris mulți ani despre retrăirile mele personale, am vorbit voalat la începuturi despre viața mea personală care era foarte diferită de strălucirea pe care o etalam în zona publică. Acum însă acele suferințe nu mai contează, rolul lor a fost pentru mine rolul dascălilor care ne ajută să creștem. Știu sigur că cei de lângă mine au suferit mult mai mult. Și asta încă doare. Dar sunt și bucurii care te transformă. Și aceste bucurii, mari sau mici, te duc toate spre acea stare zilnică de recunoștință pentru ce ești, pentru unde ești, pentru oamenii care te iubesc și te sprijină, pentru că putem vedea, alerga, auzi, simți, respira, aștepta, spera…
Rodica… cum ai învățat să-ți menții sensibilitatea și umanul într-o lume care cere să fii tare, să faci strategii nu întotdeauna lipsite de furtună pentru a putea obține succesul? Unde ai găsit locul tău între extreme?
Sunt bine unde sunt. Îmi place locul meu în lume și în lumea media. Sunt împlinită și fericită acasă, cu ai mei. Și nu am înțeles niciodată oamenii care au permis succesului, banilor sau statutului să îi facă altfel – inumani, reci, fără scrupule, caustici mereu, falși și perverși.
Ai crescut generații de voci – prin emisiuni, reviste, proiecte. Ce ți-au lăsat ție toți cei care au trecut prin cuvintele tale, prin școala VIP magazin?
Multe emoții. Admirație. Mândrie pentru neamul nostru și pentru cei care au puterea de a fi autentici, sinceri, deștepți, profunzi și umani în același timp. Și multă recunoștință lui Dumnezeu că m-a susținut să îi ajut să fie vocali, că le-am dat curaj prin faptul că i-am remarcat și admirat.
Există un moment în care ai simțit că ți-ai pierdut vocea? Dacă da, ce te-a readus înapoi la tine?
Am avut acum câțiva ani parte de două săptămâni în care am avut senzația că m-am prăbușit, că pietrele zboară fără milă de-asupra capului meu, că cei care le aruncă își ascund fața sub mantii negre ca să nu îmi pot da seama cine mă blamează – cei pe care îi știam de dușmani sau cei pe care îi știam prieteni, cei care nu aveau idee cine sunt și cei cu care împărțeam un pahar cu vin… M-a salvat ceea ce știam eu despre mine, nu ceea ce credeau alții că știu despre mine. Aceasta a fost salvarea. Momentul în care am știut eu adevărul. Și eram împăcată cu acest adevăr.
„Veșnic riscuri. Dar trăite la maxim.”
„Oamenii pe care îi admir sunt cei care nu se dau după val. Chiar dacă uneori, se îneacă.” – În ce măsură crezi că noi, ca societate, am învățat să înotăm împotriva curentului?
Nu prea am învățat. Cred că ne-am lăsa cotropiți imediat, fără să ne opunem. Nu cred că suntem un popor de viteji. Nu știm să fim solidari și mai ales să susținem pe cineva condamnat nemeritat la spânzurătoare. Ce să-ți mai spun? Hai să ne oprim aici…
De am putea să ne oprim… Dacă ai scrie un editorial pentru Moldova – adresat direct ca unei femei, unei mame, unei prietene – cum ar începe și ce i-ai spune?
Doamne, cum te admir așa simplă, scăldată în soare! Îmi dai atâta speranță când văd un sat în care încă locuiesc oameni, înfloresc pomii, drumul e făcut și undeva alături este o Linella.
Nu râde, Doina, când un brand care are de făcut vânzări este la Mereni sau la Pleșeni, înseamnă că oamenii din acea zonă nu au plecat în Italia, fac copii și visează acasă… Eu cred în țara noastră, o iubesc și în floare, și tristă, și mințită, și trădată.
Oameni care visează acasă, cât de senin spus. Ai fost martoră la sute de istorii de succes. Ce te cucerește, ce te impresionează în oameni și calea lor spre Everest?
Pasiunea, focul din ochi. Un cuvânt la modă azi – autenticitatea. Altă dată, când nu îl știam, aș fi spus… îndrăzneala de la fi originali, altfel, distincți, diferiți de mulțime, incomozi, expresivi, dar foarte umani și cu bun simț, plus încă un cuvânt la modă – empatici.
Continui să te citez… „Am crescut o revistă. Am crescut o voce. Am crescut și în tăcere.” – Ce nu ai spus niciodată în public și simți că a venit momentul să fie spus?
Tu ce crezi că nu am spus? Sau că aș avea de spus? Dacă nu am spus, poate că așa e mai bine…
Dacă ai putea avea o conversație cu Rodica de acum 20 de ani, ce ai avertiza-o? Ce i-ai spune să păstreze cu orice preț?
I-aș spune că timpul ne mai trădează uneori. Că nu ne așteaptă oricât am vrea noi. Să facă azi ce ar fi vrut să facă mâine. Că nu va fi inventată nemurirea. Și nici tinerețea veșnică. Și că nimeni nu merită timpul său mai mult decât copilul său. Familia sa. Să învețe conjugarea verbelor „a fi”, „a fi fericit” și „a face” la timpul prezent, nu la trecut, și nici la viitor.
Care este cel mai mare risc pe care ți l-ai asumat în carieră sau în viață – și cum a schimbat asta cursul lucrurilor?
Am fost și sunt căpitanul propriei corăbii. Îmi plac pericolele naufragiilor, dar și victoriile asupra furtunilor. Veșnic riscuri. Dar trăite la maxim.
Despre ce vrei să scrii? Ce îți aduce bucurie în scris? Ce te mai doare când scrii? Ce nu scriu alții și observi?
Nu prea scriu acum… vreau să cred că adun.
Iar eu vreau să scrii acea carte despre care am tot vorbit de mai bine de 10 ani (…) Ai fost mereu între scene și culise. Unde ești tu cea mai autentică – când ești singură sau când ești privită?
Nu mă pune să aleg. Mi-e greu să fac alegeri. Ador scenele, reflectoarele, luminile, culorile și frumusețea. Acolo sunt cea care vreau să fiu, femeia pe care o admir și căreia îi spun ce minunată este. Dar și celălalt rol e al meu – cel în care se stinge lumina, în care îmi scot machiajul, mă cert că nu am voință să ies la alergat zilnic, mă abandonez leneșă într-un Netflix superb sau în contemplarea unui apus amestecat cu o cafea târzie, dar care tot o declarație de independență pare a fi…
Și revin la o declarație dintr-un editorial scris în biroul din Casa Presei, probabil cu o cafea deja rece alături, pentru că te-a dus pe val scrisul… „Nu am fost niciodată în război cu lumea. Poate doar cu mine.” – Ce lupte au rămas și cum se împacă ele cu liniștea?
Luptele par de neînvins până nu pun mâna pe sabie. Și după ce mă pun pe treabă, realizez că luptele astea nu erau chiar atât de grele pe cât era de nesuportat amânarea lor. Vorbesc de săbii pentru că m-ai prins acum cu vreo 800 de ani până la Hristos, tocmai am trecut de sezonul 2 al serialului The Last Kingdom…
Când nu ești „Rodica Ciorănică de la revistă”, cine ești? Cum arăți pentru oamenii care te cunosc fără etichetă?
Prea simplă, prea accesibilă, prea vulnerabilă. Exact așa cum am fost și acum 20 de ani. Îmi place să povestim, să râdem, să ne auzim emoțiile, să simt poveștile oamenilor. Da… îmi plac Oamenii, evenimentele pe care le organizăm sunt oaza mea… pot zice că am Prieteni Mari… și în același timp am nevoie de singurătatea care e doar a mea. Iubesc. Aleg să tac despre asta pentru că nu e nevoie de cuvinte. Pentru părinții mei sunt mamă și tată, ne-am inversat demult rolurile. Pentru mătuși și unchi sunt omul care îi duce la spitale. Pentru fiica mea… încă învăț cum e să fiu o mamă clasică. Nu prea mă împac cu stilul clasic.
„Perfecțiunea e atât de anostă”
Ai spus într-un interviu că „femeile care nu se plâng sunt cele mai periculoase”. Tu te plângi? Și cui?
Eu mă plâng omului meu. Nu mi-e rușine să fiu slabă. Și prietenilor, când sunt cu cei care plâng la fel ca mine. Nu am știut să mă plâng niciodată părinților…
Care e acel detaliu mic – un miros, un loc, o rutină – care te reechilibrează oricât de tare ar clocoti totul în jur?
Pot să își spun despre flori de liliac, dar sunt rare, despre un prosecco și cafea, dar e superficial, pot să îți spun despre drumuri și asta e mai aproape de adevăr. Îmi place să evadez ca să caut răspunsuri…
Condus și muzică bună…
Altfel, demult nu mi-am pierdut echilibrul… dar dacă simt că a început o furtună, o să recunosc acum în premieră că obișnuiesc să o las să se dezlănțuie în voie, până ajung eu la mănăstirea mea de pe malul lacului. Voi petrece acolo un moment (nu un veac) scurt de singurătate (mi-e rușine pentru cuvântul scurt), dar profund și sincer și voi reveni să opresc furtuna. Acel loc plin de credință îmi dă încredere. Dar în ultimul timp nu mai merg după ajutor, ci pentru a lăsa acolo recunoștință…
Ai fost mereu percepută ca femeie puternică. Ce te sperie, de fapt? Și cum faci pace cu temerile tale?
Cel mai mult mă tem de neputința de a schimba lucrurile proaste. Mă sperie să nu îmi pot respecta promisiunile. Pacea vine când îmi înfrunt frica, lenea, imaginația care exagerează gravitatea lucrurilor. Cel mai mult mă ajută pusul situației pe hârtie (sau într-un Excel). Atunci mi-e clar dacă e grav, cât de grav e și ce pot să fac ca să nu mai fie atât de grav…
Și ce îți dă accelerație maximă, fericire, entuziasm?
Succesul. E un fel de drog. Ieșitul din zona de confort și starea asta de „Uau, ce bine că am ieșit!” Trezitul dimineața (foarte rar, de asta e și plin de entuziasm după 15 minute). Soarele…
În lumea glossy, eticheta frumuseții e perfecțiunea. Tu cum ai făcut pace cu imaginea ta, cu feminitatea ta? Pentru că da, emani iubire de sine.
Mereu am zis că perfecțiunea e atât de anostă! Și totuși, mi-am dorit-o. Ca în bancul cu Parisul – ai mai fost la Paris? Nu, dar am mai vrut. Cum m-am împăcat cu mine? Încă nu m-am împăcat! Mă uit la poze cu femei cu forme perfecte și mă amăgesc că și eu pot fi așa – doar că am nevoie de jumătate de an! Apoi văd altele, imperfecte, care emană atâta împăcare și sunt atât de faine, și îmi dau seama că perfecțiunea e despre altceva. Și încetez să mai caut modele. Noi putem fi o formă mai bună a noastră. Sau ne putem iubi pentru ce suntem. Acum mă uit la niște poze cu mine de acum 10 ani, când aveam 57 de kilograme și mă consideram plinuță… și nu mă iubeam deloc. Dar chiar eram mișto! Și acum sunt mișto… Of, prea multă vorbă.
Cum ți se pare că s-a schimbat felul în care femeile din Moldova se raportează la sine? Ce am învățat și ce ne mai ține pe loc?
Femeile din Moldova se biciuiesc prea mult legat de felul în care arată. Or, hai să recunoaștem, arată excelent, sunt informate, au atitudine și păreri, știu să facă zeamă, merg la teatru, fac caritate, sunt bune la job, au idei, călătoresc, divorțează dacă ceva nu le convine. Din păcate, vorbesc despre femeile din lumea mea. Sunt și femei triste, speriate, care locuiesc în medii în care e greu să schimbi lucrurile…
Dacă Paula ar citi tot ce ai scris vreodată, ce ți-ai dori să simtă: mândrie, curiozitate, revoltă, înțelegere? Ce vrei să rămână cu ea, din tine?
Vreau ca Paula mea să fie dragoste, înțelegere, revoltă, curiozitate, împlinire – le are pe toate. E un omuleț pe care îl admir eu, pentru că este produsul propriei evoluții, este un om integru care a preferat să se construiască departe de mine, deși mai ușor i-ar fi fost lângă… Mă doare și o admir. Și ne e tare dor una de alta…
Sorbim în tăcere un Merlot Land of Basarabia… evadează fiecare în gândurile sale pentru câteva minute… apoi ne amintim că avem de planificat ediția aniversară VIP magazin… că sunt 21 de ani de la prima ediție, că multe alte proiecte vor să le punem pe lista prioritară. Revenim la muncă. Ceea ce ne place să facem. Ceea prin ce comunicăm cu voce tare.