Din generație în generație

Petru Lucinschi 85

Petru Lucinschi Jr. 30

Egor Lucinschi 23

Pavel 20

Demi 1

Valori eterne

Verticalitate

Respect

Familia Lucinschi

Simpli, cuminți și de o noblețe nedeclarată, dar citită în gesturi, maniere, priviri, comportament. Niciunul din cei trei nepoți prezenți la ședința foto nu-și trâmbițează arborele genealogic și, mai ales, nu pare să caute validare în greutatea numelui pe care îl poartă. Dar tocmai în această simplitate — în glumele între frați, în amintiri cu pepeni verzi și cadouri de Paști, în refuzul discret al aroganței — se simte cel mai puternic ecoul unei moșteniri prețioase.

Text: Rodica Ciorănică

Foto: Dima Furdui

Primii în studioul foto de la Uniunea Scriitorilor au ajuns dl Președinte împreună cu Egor, cel de-al doilea fiu al lui Chiril Lucinschi. „Acuș vin și ceilalți”, ne anunță zâmbind Petru Lucinschi. „Azi strănepoata mea Demi a împlinit un anișor și am încreștinat-o. Din acest motiv, am reușit să ne adunăm mai mulți.”

În câteva minute ajung și ceilalți fii ai lui Chiril – Petru și Pavel și micuța Demi, care ne inundă studioul într-un ciripit absolut dezarmant.

Portretele generației

Să începem cu Petru. Primul nepot, cel care îi poartă numele bunelului – Petru Chiril Lucinschi. Petrică a făcut regie de film la Paris, dar până la urmă a ales IT și gaming, adică să fie creator de jocuri electronice. Este o pasiune care îi aduce și bani! Este căsătorit cu Diana, o blondă frumoasă și rafinată care seamănă enorm cu bunica Antonina, prima doamnă a țării de la finele anilor ’90. Iar comoara lor e Demi.

V-a încurcat sau v-a ajutat numele Lucinschi? „În funcție de situație,” spune Petrică. A fost și admis la interviuri de angajare doar pentru curiozitatea din buletin, au vrut să se convingă că nu e doar o coincidență de nume. În momentul în care tatălui lor i s-au instrumentat un dosar, copiii nu și-au putut deschide carduri și conturi bancare, fapt care le-a complicat enorm studiile în afară, Deci, nu-și clădește identitatea pe renume. „Eu sunt cine sunt, chiar dacă port numele bunelului.”

Ce ai moștenit de la el? „Diplomația, răspunde ferm. Nu mă cert cu oamenii. Încerc să găsesc compromisuri. Pot fi și rău, și agresiv, dar păstrez balanța.” O moștenire genetică, poate? Sau una de comportament văzut și preluat în tăcere.

Dar de la tatăl tău? Petrică zâmbește: „Expresiile feței. Gesturile. Mai puțin ușor de explicat, dar… acolo sunt.”

Pavel, mezinul, are un zâmbet hollywoodian, chiar dacă studiază la București. Face o facultate de business și are un accent drăguț de Dâmbovița. Vorbește despre un ideal: „Mi-ar plăcea să revin acasă. Am moștenit de la tata și bunel iubirea față de Patrie. Chișinăul… nu se compară cu nimic. Îl iubesc enorm!”

Egor, mai ancorat în prezentul occidental, face muzică electronică. A studiat la Londra, dar a revenit acasă. Valorile? „Educația, caracterul, bunătatea… Doar sub aspect pozitiv, spune el. Tinerii din familii cu statut sunt adesea la limită, dar noi am muncit. Fără rezerve.”

Amintirile, ca niște fotografii vechi

Egor își amintește un Paște la Chișinău, transformat într-o sărbătoare a darurilor, a gesturilor mici. Pavel păstrează în suflet imaginea verilor petrecute la mare, la Odessa, acolo unde îi ducea fără prea multe discuții bunelul și le cumpăra pepenele verde obligatoriu, în fiecare zi.

Dar poate cea mai frumoasă scenă și-o amintește chiar președintele Lucinschi: „Eram la masă cu Egor și Chiril. Și Egor zice: Bunelu, se poate eu am să te numesc tată?”

Egor râde: „Nu țin minte. Dar știu că a fost și este generos cu noi, poate acesta a fost raționamentul meu atunci…”

Iar când Pavel se mișca mai încet, bunelul îi spunea: „Hai, Pavlușa, mai repede!” și primea un răspuns sincer, aproape comic: „Bunelu, dar eu nu am energia ta.”

Ce înseamnă moștenirea? „Caracterul, spune Egor. Cred că oamenii nu se schimbă prea mult din generație în generație.” „Diplomația,” zice Petrică. „Puterea de dincolo de cuvinte.” „Iubirea față de țară,” adaugă Pavel. Un dor care nu trece.”

Fără pretenții, dar cu miez. Fără etalări, dar cu rădăcini. Trei nepoți care nu încearcă să fie „următorul Lucinschi”, ci doar… ei înșiși. Și poate tocmai în asta constă adevărata moștenire.

Câteva vorbe cu Președintele

Sunteți mândru de nepoți, dle Președinte?

Ne-am adunat cu toții de Blajini și Chiril și cu ei traversa strada. Patru brazi. Doi lipsesc, nepotul Albert și fiul mai mare Serghei. Suntem șapte bărbați în fa,ilie. Și trei nepoate – Sanda, Anastasia și Elizabet. Ultima a absolvit Biologia, lucrează în Los Angeles.

Ce vă impresionează cel mai mult la generația lor?

Faptul că fiecare și-a croit un drum propriu. Nu m-au întrebat niciodată ce trebuie să facă. Iar pentru mine, ca bunel, asta înseamnă că au învățat să fie liberi și responsabili.

Ce valori ați încercat să le transmiteți?

Să fie siguri pe ei. Să nu ridice vocea, dar nici să nu lase capul jos. Să aibă caracter, dar și diplomație. Și, cel mai important, să își iubească rădăcinile. Familia. Țara. Pe sine.

Domnule Președinte, ce fel de tata ați fost?

Eu ca tată am fost altfel, desigur. Erau alte timpuri. Eram prins cu cariera, eram foarte tânăr. Mai ales cu primul fiu, care s-a născut la Bălți. Nu aveam unde îl duce, cu cine-l lăsa. Doamna Antonina era născută la Răduleni și l-am dus acolo, în sat. Iarna, frig…

Ați fost un tată sever?

Poate cu Serghei mai mult… L-am mai probozit, era tare năstrușnic. Nu aveam timp să vorbesc cu ei. Ceream de la ei explicații. Odată m-a sunat profesoara să îmi spună că Serghei , care era prin clasa a treia a săvârșit un furt. DEspre ce era vorba de fapt? Împreună cu alți băieți, au adus niște samovare  dintr-un pod și le-au dus la școală, pentru că trebuiau să adune fier uzat…

Și viața cu nepoții?

Petrică s-a născut la Moscova, nu eram pe loc. Peste doi ani s-a născut Sănduța, aici, la Chișinău. După cinci ani, alți doi nepoți. Eram atunci în activitate. Un prieten mi-a spus, când eram la New York: „Te felicit cu nepotul!” Se născuse Egor și eu credeam că, după Petru fiind, îi vor numi Pavel, dar numele Pavel i-a revenit mezinului. Bucurie mare!

Strănepoțica e alt sentiment. E o păpușică. Îi rog să îmi trimită poze în fiecare dimineață, să îmi facă ziua mai bună. Telefonul e plin cu pozele ei.

Ce ați vrea să moștenească nepoții și strănepoții?

Suntem în proces de integrare europeană, dar e nevoie o transformare mai profundă – de mentalitate, cultură, tradiții. Să ne acomodăm valorilor europene, dar să rămânem moldoveni. Esența omului rămâne în tradițiile sale. Vreau ca nepoții și strănepoții mei să conștientizeze: suntem reprezentanți ai unui neam. Dintr-o viță anume.

Există o amintire legată de ideea de familie?

Da, Petruță și Sănduța aveau 12 și, respective, 10 ani. Erau într-o excursie în China. Petrică a făcut ceva, iar Sănduța l-a probozit: „Petrică, nu uita din ce familie ești.”

Numele Lucinschi – de unde vine?

Ne considerăm moldoveni, dar se spune că strămoșii au venit în timpul domnitorului Duca și s-au oprit în satul Lucineț, populat de polonezi și ucraineni.

Ce moștenire materială lăsați nepoților?

Eu le las apartamentul pe care l-am primit, o mașină și ce am agonisit. Ei deja trebuie să lase mai mult. Businessul nu s-a legat de nepoți. Sunt pasionați de artă, majoritatea.

Ce ați învățat de la copii și nepoți?

Dacă viața lor e una așezată, îmi oferă liniște sufletească. Mai ales în ultimul an am simțit asta. Locuiesc aparte, nu vorbim zilnic, dar în fiecare seară familia lui Chiril se adună la masă și sunt invitat și eu. Asta e cea mai mare moștenire: legătur