Sunt copii care merg la școală, fac teme și se joacă, dar și care… dincolo de toate astea, trăiesc cu o flacără aprinsă în suflet – pasiunea. Fie că e vorba de tobe care bat în ritmul inimii, motoare care sfâșie vântul sau note care nasc armonii, eroii acestui proiect ne arată că niciodată nu e prea devreme să visezi măreț și să-ți urmezi drumul cu perseverență.
„Pasionații” este mai mult decât un set de povești – e un manifest pentru curajul de a fi diferit, de a simți profund și de a construi, din joacă și talent, o adevărată misiune. Aici, fiecare copil are un vis. Și îl urmează cu un devotament care inspiră. În tandem cu maturi care practică de ani buni aceleași pasiuni, sau care le transformă în meserii, personajele noastre au un mesaj de spus.
Coordonator de proiect: Eugenia Cujba; Stil: Diana Serejnicov; Foto: Roman Canțâr; Text: Ludmila Zubco.
ALEXANDRU PERTU
Povestea unui puști care simte bucuria când e cu ambele roți în aer
Ai întâlnit vreodată un copil care se trezește mai devreme decât ceasul deșteptător, merge la școală cu rucsacul plin de caiete și visuri, iar seara se urcă pe motocicletă ca să ia vântul la întrecere? Ei bine, îți facem cunoștință cu Alexandru – un băiat de doar 10 ani care nu fuge de provocări, ci le depășește cu motorul turat și un zâmbet în colțul căștii.
Cum a început totul? Cu frică și fericire în același timp!
Primul contact cu motocicleta l-a avut la vârsta de 8 ani, într-o primăvară plină de adrenalină. Alexandru își amintește perfect acel moment: „Eram emoționat, mi-era frică, dar eram și foarte fericit. Un amestec de senzații cum nu mai simțisem până atunci.” Iar de atunci… n-a mai coborât!
Modelul său? Golovicin Mihail, un sportiv care i-a aprins scânteia visului de performanță. Dar până la stele, Alexandru mai face și niște puzzle-uri. Da, da, îți vine să crezi? De la Lego la Husqvarna 65 și KTM 85, traseul nu e atât de ciudat cum pare. Dacă nu știi cum să îmbini o piesă, nici o virajă nu o iei cum trebuie.
Program de campion: școală, motocros, repede în pat!
Programul lui Alexandru nu e de joacă. Se trezește la 06:50 (fără negocieri), merge la școală până la ora 17:00 și, de la 18:00, trece pe modul „campion în devenire” cu antrenamente 3-4 ori pe săptămână. Iar în weekend, dacă tu dormi mai mult… el deja e cu roțile în praf!
Se antrenează în locuri speciale din Republica Moldova – Pîrîta, Schinoasa, Ghidighici, Nisporeni și Călărași – dar preferatele lui rămân Schinoasa și Ghidighici, unde natura devine o tribună de aplauze verzi.
Adrenalina, puterea și bucuria de a merge înainte
„Când sunt pe motocicletă, mă simt fericit, curajos și puternic,” spune Alexandru. A avut accidentări? Desigur. A fost vreodată să renunțe? Niciodată! Iar când ceva nu-i iese, respiră adânc, analizează, se ridică și… merge mai bine data viitoare.
Cine îl susține? Antrenorul și TATA, eroul din umbră care nu e pe podium, dar e mereu acolo. Iar părinții lui spun că au învățat ceva prețios: „Să ne bucurăm de succesul copilului și să nu subestimăm niciodată puterea sprijinului nostru.”
Visuri mari și o inimă de campion
Alexandru vrea să devină sportiv de performanță și campion internațional. Deja a participat la două competiții în România și nu se oprește aici. Îl motivează adrenalina, emoțiile și faptul că în Moldova acest sport e rar, deci cu atât mai valoros.
Iar dacă ar putea schimba lumea? Ar vrea ca toți copiii să aibă posibilitatea de a practica sportul pe care îl iubesc. Atât de simplu și atât de frumos.
Și ce îl face cu adevărat fericit, în afară de medalii? Libertatea de a fi el însuși. Cu motorul pornit, vântul în cască și zâmbetul care spune: „Pot să fiu orice îmi doresc!”
Vrei să-l vezi într-o zi pe podium, ridicând un trofeu internațional? Ține minte acest nume: Alexandru Perțu.
Mesajul lui Alexandru pentru toți copiii visători:
„E greu începutul, dar dacă tinzi spre ceea ce îți dorești, mereu o să reușești.”
DAN UNTURĂ
Antreprenor – fondatorul și proprietarul companiei Dekora.md, pasionat de motociclete.
În comunitatea moto, este cunoscut ca ambasador al evenimentului internațional The Distinguished Gentleman’s Drive în Moldova și expert în cadrul AO Retromobile Moldova.
Participă la curse de enduro și explorează trasee off-road atât locale, cât și în Asia de Sud-Est.
Și misterul lui din „Cutia Pandorei”
Există pasiuni care te fac să zbori cu inima și chiar să te desprinzi de asfalt pe câteva secunde, la propriu. Dan Untură știe cum e să simți aerul în piept, inima săltând de adrenalină și cum e să trăiești într-o altă dimensiune, a unui vis împlinit din copilărie. Între accidente și puls accelerat, între modelele rare din colecție și bucuria de a inspira tinerii, omul din spatele căștii rămâne fidel unei iubiri care nu s-a stins niciodată: libertatea și emoția pură pe două roți.
Îți amintești cum a fost ziua în care ai primit prima motocicletă de la tatăl tău? Ce ai simțit în acel moment?
Nedumerire. Nu era planificată achiziția primei mele motorete, dar trăiam în perioada URSS, când trebuia să cumperi dacă îți cădea ceva „sub mână”. Așa a fost și pentru tatăl meu — se cunoștea cu directorul magazinului Moto Velo din Florești, iar acesta i-a șoptit că urmează să primească câteva motorete Riga 13. N-ar fi stricat una pentru odraslă. Nici unul, nici altul nu s-au gândit atunci că au deschis cutia Pandorei.
Ce ți-ai fi dorit să știi la 13 ani despre motociclete și despre acest drum? Ce sfat i-ai da azi unui copil ca Alexandru?
Aș fi vrut atunci să știu și că pot să fac motocros — ceea ce face acum Alexandru. În orașul meu de baștină nu exista o asemenea posibilitate, nu era nici măcar un „cerc” de motocros. Lui Alexandru i-aș spune să continue, neapărat, și când va crește mare. E un sport frumos, demn de un băiat — sau chiar de un bărbat adevărat!
Cum s-a transformat pasiunea ta din copilărie într-un stil de viață? Mai simți acea emoție pură de la început?
Totul s-a întâmplat în anul III de facultate, când, după o pauză de doi ani, am decis să urc iarăși pe două roți. Atunci a fost o Jawa 350, cumpărată din Drochia, cu doar 500 km la bord. Chiar și în ’98 era deja o raritate. Am lucrat mult la ea și am modificat-o să arate deosebit. Zilnic, la semafor, prin Chișinău, eram întrebat ce model e.
Cât despre emoții — da, nu mai e chiar ca la 16 ani, când așteptai cu sufletul la gură să se încălzească un pic timpul de afară, la început de martie, ca să poți scoate bijuteria din garaj. Acum, emoțiile sunt diferite, mai cumpătate. Am, însă, fericita ocazie să încerc mai multe motociclete, și fiecare are parfumul și caracterul ei inedit.
Care este motocicleta ta preferată din colecție și ce spune ea despre tine? Ai ales-o cu inima sau cu mintea?
Nu am una preferată mereu și niciodată nu aleg cu mintea, când e vorba de motoare. Aici e vorba de pasiune, dragoste și adrenalină — nici pomeneală de raționament.
La moment, favorita este un Ducati — o achiziție recentă. E o motocicletă all-road și, cu siguranță, nu e un model pe care îl cumperi din rațiune. (zâmbește) Dar îmi sunt la fel de dragi și cele clasice, și cafe racer-ul Honda, și cea de hard-enduro, Husqvarna.
Ai avut momente grele, în care ai vrut să renunți? Ce te-a ajutat să mergi mai departe?
Da, au fost accidente, fracturi, contuzii, am fost dat peste cap de nenumărate ori cu cea de enduro, dar asta nu mă oprește. Poate, dimpotrivă, mă provoacă să continui să urc și să conduc.
Ce înseamnă azi pentru tine performanța: e despre trofee sau despre felul în care inspiri următoarea generație de motocicliști?
Ambele. Trofeele sunt pentru tine — micile victorii sunt importante pentru fiecare om. Altfel, viața e tristă și fără scop. Cât despre următoarea generație, pot spune că și din generația mea am inspirat o sumedenie de oameni să urce pe motocicletă. Și da, am inspirat și generația tânără — am mai mulți băieți de vârsta fiicelor mele, la care am văzut foc în ochi când au urcat prima dată pe motor. Și știu că vor mai fi!
Valentin Cebotari
Băiatul-orchestră
Dacă Mozart s-ar fi născut în secolul XXI, ar fi avut probabil un canal de YouTube și un cajon în sufragerie. Dar până îl reîncarnăm, îl avem pe Valentin – un adolescent de 13 ani care face muzică din orice atingere tactilă a unui instrument de cântat. Tobele sunt marea lui dragoste, dar nici pianul, xilofonul, chitara electrică și chiar cajonul nu-i sunt străine. Cu un zâmbet modest și o disciplină de conservator, Valentin e genul de băiat care nu doar visează la scenă, ci își construiește drumul spre ea, pas cu pas, notă cu notă.
Pe când alți copii colecționau mașinuțe, Valentin colecționa… instrumente muzicale-jucărie. Tobă? Bifat. Chitară? Avem. Clape? Evident! Pasiunea lui a început să se contureze clar pe la 6 ani, când le-a spus părinților că vrea să învețe să cânte la tobe. Nu a fost o idee de moment – un an întreg a insistat, până când mama a decis că „încă-i mic” nu e un argument valabil. Așa a ajuns la prima lecție cu Stas Poraico – lecție care s-a încheiat cu verdictul: „Copilul are auz muzical bun. Ne apucăm de treabă.”
Și de-atunci nu s-a mai oprit.
Tobele au devenit centrul universului lui Valentin. Părinții l-au susținut din prima secundă, cu toate provocările sonore pe care le presupune un set de tobe într-un apartament. Nu era nevoie să fie împins de la spate – Valentin aștepta cu sufletul la gură fiecare lecție, iar curajul de a urca pe scenă a venit natural, aproape la fel de repede ca bătăile de tobe.
Un început bătut pe ritm bun.
Acum, băiatul nostru-orchestră își începe diminețile muzical, la 7:20 fix. Merge la școală mai devreme nu pentru teme, ci pentru tobe. Datorită pasiunii și responsabilității sale, profesorul actual – Vadim Tichisan – i-a oferit acces la sala de instrumente chiar și în afara lecțiilor. Un vis devenit realitate pentru orice pasionat.
Pe lângă tobe, Valentin a învățat să cânte și la xilofon, sub îndrumarea profesorului. Dar partea cea mai cool? Pianul de acasă, cumpărat pentru sora mai mică, Ilinca, a devenit scena unei revelații. Într-o seară, părinții au auzit muzică și, surpriză, nu era Ilinca la clape – ci Valentin, care învățase să cânte singur, de pe YouTube. De-atunci, cântă aproape în fiecare seară.
Muzica e ca o chemare
Din economiile proprii și-a luat un cajon (o tobă acustică ce arată ca un scaun magic) și apoi și-a cumpărat chitară electrică. Deși recunoaște că aceasta este mai dificilă – fiind diferită de percuție – învață cu răbdare și ambiție. Totul din proprie inițiativă. Nimeni nu-i spune ce să facă. Muzica îl cheamă singură.
Un adolescent activ, dar cu beat-ul în sânge
Când nu e înconjurat de instrumente, Valentin aleargă pe terenul de baschet, joacă fotbal, merge cu bicicleta sau înoată. Este un copil energic, prezent în lumea reală, dar care nu spune „nu” nici unui joc video – că doar e și el om.
Și visează. La festivaluri rock, la concerte Slipknot, Gojira sau Metallica. La o viață în care muzica e mai mult decât un hobby.
Ce ne învață Valentin?
Că atunci când faci ceea ce-ți place, succesul nu poate lipsi. Că pasiunea te motivează, iar rezultatele vin cu timp și efort. Că visurile nu au vârstă minimă, dar au nevoie de curaj maxim. Și că uneori, cel mai greu e doar să începi.
Un mesaj pentru alți copii?
„Dacă îți place ceva, trebuie să încerci. E greu la început, dar dacă pui suflet și practici, vei reuși!”
Iar pentru noi toți, adulții, Valentin e un reminder ritmat că muzica e în noi, trebuie doar să-i dăm voie să se facă cunoscută. Sau măcar să o ascultăm și să ne delectăm, când vine de după ușa unei camere, de la un băiat care transformă pianul, tobele, chitara și viața… în armonie.
Petru Moiseev
Toboșar moldovean cu o experiență de peste 15 ani în domeniul muzicii
A colaborat cu artiști renumiți precum Dan Bălan, Carla’s Dreams, Vali Boghean și Orchestra Tharmis.
În 2020, a impresionat juriul emisiunii „Românii au talent”, obținând patru de „DA” pentru prestația sa remarcabilă la tobe.
Petru este și profesor de tobe la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.
Bătaia care dă sens vieții
Petru Moiseev nu a ales toba. Toba l-a ales pe el – la 9 ani, când simțea că fiecare obiect pe care-l lovește evocă un ecou în sufletul lui. De atunci, drumul lui nu a fost despre sunet, ci despre rost: să transforme bătaia în muzică, și muzica în destin. Astăzi, e omul care nu doar ține ritmul, ci îl modelează cu o claritate matură, construită în ani de căutări, eșecuri și revelații. Într-o lume grăbită, muzica lui Petru e un accent profund și cu sens. Iar undeva, în același ritm, un adolescent numit Valentin Cebotari își începe fiecare dimineață cu aceeași disciplină instinctivă. Poate că destinul nu se repetă, dar uneori, are aceeași bătaie… și poate, peste ani îi va uni pe aceeași scenă, precum au făcut-o acum într-un moment revelator de muzical.
Dumnezeu m-a creat pentru muzică
Petru Moiseev nu e doar un percuționist. Este un creator de energie, un canal prin care muzica se exprimă direct, fără cuvinte. L-am întâlnit pentru un dialog sincer despre chemare, libertate artistică și despre ce înseamnă să crești cu tobele ca extensie a sufletului tău.
Ți-ai dat seama devreme că muzica face parte din tine. A fost un moment anume sau o descoperire treptată?
Pentru mine, muzica a fost o chemare, nu doar o descoperire. Țin minte că aveam doar 9 ani și deja băteam în mese, scaune sau balustrade, fără să știu că îmi compuneam propriile ritmuri. Totul curgea natural, ca și cum bătaia tobelor era bătaia inimii mele. Nu a fost un moment singular, ci o trezire firească, inevitabilă.
Pe scenă, am simțit că sunt acasă
Cât de mult a contat sprijinul familiei în acest drum?
A contat enorm. Fără susținerea lor, poate n-aș fi avut curajul să merg până la capăt. Au fost alături de mine din primele bătăi în tobele improvizate până la primele apariții pe scenă. M-au învățat să cred în mine, să transform emoțiile în artă, iar asta e de neprețuit. Familia mi-a oferit rădăcini și aripi.
Există o amintire de scenă care ți-a marcat destinul artistic?
Da. Eram în Ungheni, în școala muzicală, și urcam pe scenă cu trupele Accelerat, X Band și Hipnot. Emoțiile erau uriașe, dar în clipa în care am început să cânt, am simțit o liniște profundă. A fost momentul în care am știut că muzica e sensul meu, nu doar pasiune.
Percuția e dialogul meu cu lumea
Tobele sunt semnătura ta, dar ai explorat și alte instrumente?
Tobele au fost mereu semnătura mea, felul meu instinctiv de a mă exprima, dar muzica, în ansamblul ei, m-a atras profund. Am studiat și pianul, un instrument care m-a învățat să înțeleg armonia, subtilitatea și construcția unei piese muzicale dincolo de ritm. Totuși, percuția are ceva aparte – o energie brută, o legătură directă cu pulsul vieții. Ce ține de ritmuri, mă fascinează faptul că sunt universale: indiferent de cultură sau limbaj, bătăile tobelor vorbesc direct inimii. Pentru mine, fiecare lovitură este un dialog între suflet și lume, o formă sinceră de comunicare fără cuvinte.
Colaborezi cu artiști din mai multe genuri muzicale. Cum reușești să te adaptezi?
Pentru mine, e o formă pură de libertate. Nu privesc muzica prin stiluri separate, ci ca pe un limbaj viu. Fiecare colaborare e o ocazie să mă reinventez. Îmi place diversitatea pentru că acolo găsesc cea mai multă inspirație.
Nu crede vorbelor altora. Privește spre interiorul tău.
Ce le-ai spune tinerilor ca Valentin, care visează la scenă, dar nu știu de unde să înceapă?
Le-aș spune să aibă încredere în ei și în ceea ce simt cu adevărat. Să nu caute aprobarea altora, ci să-și urmeze drumul cu pasiune și răbdare. Să facă muzică sau orice formă de artă din dragoste sinceră, nu pentru bani sau faimă. Când creezi din inimă, când pui suflet înainte de toate, scena te va primi, oferindu-ți în schimb aceeași energie autentică. Iar, succesul adevărat vine întotdeauna ca o consecință a iubirii și muncii dedicate, nu ca un scop în sine.