Ginecolog obstetrician la Maternitatea Repromed
În palmele ei vin copii pe lume și pentru conceperea și viața lor luptă cu o dedicație demnă de plecăciune. Recunoscători doamnei ginecolog obstetrician Elena Parpauț sunt mii de părinți pe pământ. Zâmbește larg, cald și își continuă echilibrat și demn calea aleasă… nu e deloc o cale ușoară, dimpotrivă… 24 de ore de tură și pași pe muchia vieții au devenit pentru ea o constantă, în echilibru între forță și vulnerabilitate, între știința ce aduce viața pe lume și sensibilitatea care o primește.
Rădăcinile unei femei se hrănesc cu încredere.
Femeia din 2025 nu mai trăiește după tipare. Ea-și revendică dreptul de a fi întreagă: puternică și vulnerabilă, în același timp. A fi femeie în 2025 înseamnă să-mi aleg singură drumul, fără să-mi cer scuze pentru pașii mei. Să iubesc liber, fără frică, și să nu-mi ascund sensibilitatea, pentru că tocmai ea mă face umană. A fi femeie astăzi înseamnă să știu că nu trebuie să aleg între carieră și familie, între vis și realitate, între mine și ceilalți — pot să le îmbrățișez pe toate, în ritmul meu. Înseamnă să cresc, să cad, să mă ridic, să înfloresc chiar și atunci când vântul schimbă anotimpurile.
Dacă aș avea doar 24 de ore pentru mine… le-aș dărui mării. Aș sorbi cafeaua încet, lăsând timpul să curgă fără grabă. Aș merge desculț prin nisip, să-mi mângâie tălpile și să-mi amintească de simplitatea vieții. Telefonul l-aș lăsa deoparte, iar în tăcerea valurilor m-aș întoarce la mine — femeia de dincolo de toate rolurile, femeia care există pur și simplu.
Mi-aș dori ca fiica mea să învețe de la mine că rădăcinile unei femei se hrănesc cu încredere, că aripile ei cresc din curaj, că frumusețea adevărată se aprinde din interior și că drumul spre visul propriu începe întotdeauna cu un pas mic, dar hotărât. Nu vreau să-i dau lecții perfecte, ci doar să-i arăt prin felul în care trăiesc că viața se construiește din autenticitate, perseverență și iubire de sine.
De fiecare dată mă atinge în profunzime o îmbrățișare sinceră, o privire care spune „te înțeleg” fără cuvinte, sau momentele când cineva are curajul să-și arate fragilitatea. Atunci îmi amintesc că, oricât de puternică m-aș considera, inima mea rămâne făcută să simtă, să trăiască.
Ce nu știe lumea despre mine este că, dincolo de zâmbet și de imaginea de femeie puternică, port în mine doruri, frici și nopți nedormite. Am trecut prin momente care m-au făcut să cad și să mă ridic de nenumărate ori. Și poate, dacă s-ar ști asta, s-ar înțelege că lumina mea nu vine din faptul că nu am avut umbre, ci din felul în care am învățat să merg prin ele.
Liniștea mea are ritmul pașilor și al respirației din timpul sportului. Atunci când alerg, joc tenis sau fac exerciții, grijile par să se risipească, una câte una. În mișcare, îmi eliberez mintea, îmi așez gândurile și îmi regăsesc echilibrul interior. Sportul nu este doar o formă de sănătate pentru corp pentru mine, ci și un refugiu pentru suflet.
Lecția pe care am învățat-o cel mai greu a fost să spun «nu». Mult timp am făcut lucruri în defavoarea mea, doar ca să nu rănesc sau să nu dezamăgesc. Dar odată ce am înțeles că un «nu» spus la timp înseamnă respect de sine, n-am mai dat înapoi.
Oricât de puternică m-aș considera, mă mișcă profund fiecare naștere la care asist. Momentul în care un copil vine pe lume și reacția mamei care își vede puiul pentru prima dată rămân pentru mine clipe de o intensitate unică. De fiecare dată îmi amintesc că adevărata putere stă în fragilitatea acestor începuturi.
Când îmi pierd motivația, primul lucru pe care îl fac este să-mi dau voie să mă opresc. Îmi ofer o zi pentru mine, o zi de liniște și odihnă, atât pentru trup, cât și pentru suflet. Uneori, puterea vine tocmai din această pauză. Dar ceea ce mă ridică mereu este gândul la copiii mei. Îmi dau seama că nu e suficient să le vorbesc despre succes, curaj sau empatie — trebuie să le arăt prin felul în care trăiesc. Și atunci îmi regăsesc energia. Pentru ei, dar și pentru mine.
Interviu de Doina Muntean, Foto: arhiva personală