Fondatoare și președinte Fundația MCharity & Asociația Andi, Îngeri pe Pământ
A lăsat Germania pentru a reveni aproape de rădăcini, stabilindu-se definitiv în România, iar viața ei se desfășoară emoționant pe două maluri de Prut. În 2025 Tatiana Rusu a organizat cea de-a IV-a ediție „Frumusețe fără limite”, un eveniment dedicat integrării persoanelor cu dizabilități, și a lansat în România Asociația Andi, Îngeri pe Pământ, în memoria tatălui său. A continuat să strângă fonduri pentru cazuri medicale dificile, salvând vieți și aducând speranță.
Nu pot să închid ochii și să mă prefac că nu există suferință.
După ani în șir în care am tot încercat să mă iau la întrecere cu timpul, simt recunoștință, dar și o oboseală pe care nu o pot ascunde. Nu e mai ușor… poate chiar mai greu, pentru că știu mai multe, văd mai multe și port în mine poveștile atâtor oameni… Uneori am senzația că inima mea e prea mică pentru câtă durere aud zilnic, dar tot ea îmi dă puterea să merg mai departe. Pentru că nu pot să închid ochii și să mă prefac că nu există suferință.
Istoria care m-a marcat cel mai mult? Au fost multe povești, dar cea care mi-a ars sufletul este a fratelui meu. L-am pierdut mult prea devreme, după luni de luptă cu cancerul, și cred că acel moment mi-a schimbat definitiv drumul. Atunci am înțeles că fiecare secundă contează și că nimeni nu ar trebui să treacă singur prin suferință.
Sunt într-o etapă de construcție profundă. Am ales să mă mut definitiv în România după pierderea tatălui meu, pentru a fi mai aproape de rădăcini și pentru a clădi ceva durabil aici. Am două fundații, două echipe și două lumi pe care le unesc prin aceeași misiune: să aduc lumină acolo unde e întuneric.
După ce tatăl meu a murit, am simțit că viața mea s-a împărțit în „înainte” și „după”. Am simțit că trebuie să las în urmă Germania, confortul, tot ce știam… și să mă întorc mai aproape de familie, de oameni, de sufletul meu. A fost o decizie grea, dar a fost cea mai bună.
Liniștea mea este fetița mea Andra. Când o iau în brațe, toate luptele mele se termină pentru o clipă, iar zâmbetul ei vindecă oboseala. Și rugăciunea. Credința mea e ancoră și busolă în tot ce fac. „Acasă” nu mai e un loc pentru mine. „Acasă” sunt oamenii mei. Mama. Fetița mea. Soțul meu. Am locuit în Germania zece ani, acum sunt în România, dar sufletul meu e împărțit între Moldova, România și amintirile din copilărie. „Acasă” e oriunde simt dragoste.
Toți oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul acestor nouă ani, prin campanii și povești de viață, m-au schimbat. Fiecare durere împărtășită, fiecare zâmbet salvat, fiecare luptă dusă alături de cineva m-au făcut alt om. Nu mai sunt aceeași persoană care eram când am început.
Lecția mea? Că nu pot salva pe toată lumea. Și că, uneori, iubirea înseamnă și să lași pe cineva să plece. Pierderea fratelui și a tatălui meu m-au făcut cioburi, dar m-au și întărit. Am învățat să trăiesc mai conștient, mai prezent, mai recunoscătoare. Deciziile cele mai grele? Să mă mut din Germania, să o iau de la zero în România, să încep o nouă asociație, să-mi deschid sufletul din nou. A fost ca un salt în gol, dar am știut că trebuie.
Dacă aș avea 24 de ore doar pentru mine, aș merge undeva pe malul mării, fără telefon, fără zgomot. Doar eu, vântul și gândurile mele. Mi-aș pune ordine în suflet. Deși par puternică, sunt extrem de sensibilă. Că uneori plâng în liniște pentru poveștile oamenilor pe care nu am reușit să-i salvez.
Nu îmi plac oamenii falși, nu mă pot preface și nu pot zâmbi doar de dragul aparențelor. Niciodată nu m-aș apropia de cineva doar ca să obțin ceva – mi se pare cel mai meschin mod de a construi relații. Cred cu tărie că adevăratele conexiuni se bazează pe sinceritate.
Zilele în care cineva îmi spune „Mulțumesc” pentru că viața lui s-a schimbat datorită unei campanii sau unui tratament, sunt preferatele mele. Atunci simt că munca mea are sens. Andra mi-a spus odată: „Mami, tu ești eroul meu.” Cred că nimic nu poate egala asta.
Interviu de Rodica Ciorănică, Foto: Dumitru Furdui
#suflet