Sunt onorată să citesc fiecare interviu din această nouă ediție Omul Anului. Fiecare poveste m-a emoționat și, recunosc, de fiecare dată m-am gândit cât de norocoși suntem că atât de mulți oameni mari au ales să ni se confeseze anume nouă. Au avut încredere să ne arate nu doar ce au construit, ci și unde îi doare.
Primii care m-au emoționat au fost primarii. Efortul lor rămâne, de cele mai multe ori, fără apreciere. Și totuși, continuă. Așa cum spune dna Badan de la Selemet, merg înainte chiar și atunci când, de multe ori, se simt singuri.
Încercând să își mulțumească comunitățile, își nemulțumesc familia. Lipsesc de acasă. Ratează momente. L-am admirat pe Ion Ceban în acele dimineți grele pentru Chișinău, când, la 4 sau 5, era deja pe străzi, alături de echipele de deszăpezire. Și pe primarul Botnari, care, în ciuda iubirii sau neiubirii hînceștenilor, este de 24 de ani la primărie. Asta e viața lui.
Pentru că „Rămân în amintire momentele în care ai ajutat, ai iubit oamenii și când oamenii te-au respectat și susținut, dându-ți puteri să continui.” – așa spune dna Costiuc de la Budești.
Sau Diana Manea, care și-a petrecut viața între zidurile aceluiași spital, trăind zilnic între bucuria însănătoșirii și ultimul oftat. Sau Angela Cutasevici, care știe că misiunea ei este simplă și grea în același timp: să lase lucrurile mai bune decât le-a găsit.
Și, poate cel mai tulburător lucru, toți acești oameni care construiesc afaceri de milioane sau afaceri mici și pline de suflet, ne duc faima în lume, conduc echipe de mii de oameni și trăiesc într-o continuă cursă… nu au niciodată timp. Timp pentru cei mai importanți oameni ai lor – părinți, copii, soți.
… Mereu primesc aceeași întrebare: Cine este Omul Anului de data aceasta? Și de fiecare dată zâmbesc. Cum am putea alege un singur om?
Pentru că am fost, poate, prea „hapsână” în dorința de a ne manifesta recunoștința și de a aprecia, am decis încă de la început că nu poate exista un singur Om al Anului când performanța are atât de multe forme.
Reconfirmăm – Omul Anului nu este despre celebritate sau vizibilitate. Este despre mulți oameni care nu se văd. Dar fără de care lumea din jurul lor nu ar funcționa.
Sunt discreți. Muncesc mult. Sunt loiali, empatici, determinați. Uneori prea obosiți. Uneori prea stresați. Pentru ei, acest proiect este un simbol. Poate singura scenă pe care ar accepta să urce, între doi ani de muncă continuă.
Iar cea mai mare performanță, dictată de timpurile pe care le trăim, nu mai este doar succesul. Este să rămâi om.
De aceea, interviurile din acest an le-am construit în jurul umanității.
Al acelui sentiment simplu și esențial: de a fi om. Vă doresc să le savurați!
Cu drag, Rodica Ciorănică