Creator digital, moderatoare, speaker, expertă în personal branding
Numele Olgăi Manciu a fost pe buzele tuturor anul acesta. De la iubire la hate a fost un singur pas, dar și până la lecții învățate și liniște tot nu a rămas mult. A fost un an care a schimbat-o, dar nu a oprit-o. E ca pasărea Phoenix. Fie că o admirați sau nu, Olga știe cine este și merge mai departe pe drumul său.
Oamenii nu sunt obligați nici să mă placă, nici să mă înțeleagă.
Acum sunt într-un proces de reabilitare emoțională și psihologică. Sunt într-o etapă în care am ajuns să accept tot ce a fost, inclusiv lucrurile pe care, poate, la un moment dat, mi-aș fi dorit să le schimb sau să nu le trăiesc deloc. Și simt că, în sfârșit, încep să văd lumina de la capătul tunelului. Unele lucruri în viața mea s-au așezat deja foarte bine, iar altele cred că vor rămâne mereu în proces. Astăzi sunt mult mai liniștită cu ceea ce a fost și mult mai curioasă față de ceea ce urmează.
Hate-ul la adresa mea nu s-a terminat. Și cred că ar fi incorect să spun că am învățat pur și simplu să nu-l mai văd sau că nu mă mai afectează. M-a afectat foarte mult. Mult mai mult decât credeam că m-ar putea afecta. A fost o perioadă în care m-am simțit realmente traumatizată de tot ce se spunea și se construia în jurul meu. Dar am înțeles un lucru important: orice ai face, întotdeauna se vor găsi oameni care nu vor fi de acord cu tine. Și atunci devine foarte important să nu te pierzi încercând să convingi pe toată lumea. Să-ți păstrezi credința, să ai încredere în ceea ce faci, în procesul prin care treci și, în cazul meu, poate chiar mai mult decât înainte, în Dumnezeu. Oamenii nu sunt obligați nici să mă placă, nici să mă înțeleagă.
Cred că unei femei îi este cel mai greu să i se „ierte” faptul că își permite să trăiască după propriile reguli. Mai ales atunci când este o femeie vizibilă. Cât timp te încadrezi în imaginea pe care oamenii și-au construit-o despre tine, ești acceptată. Dar în momentul în care ieși din acel rol, când iei o decizie pe care ei nu o înțeleg – parcă devii datoare cu explicații. Și cred că femeilor încă li se cere foarte mult să fie „corecte”: să fie mame bune, soții bune, să aibă succes, dar nu prea mult, să fie frumoase, dar să nu pară că știu asta, să fie puternice, dar nu incomode. Iar dacă ai greșit, trebuie să te căiești suficient de mult încât ceilalți să simtă că ai „plătit” pentru greșeala ta.
Nu m-am trezit într-o dimineață foarte puternică și sigură pe mine. Dimpotrivă. Mi-a fost frică. M-am îndoit de mine. M-am simțit vinovată. M-am întrebat de foarte multe ori dacă fac ceea ce trebuie. Doar că, la un moment dat, am înțeles că dacă voi continua să-mi trăiesc viața încercând să nu dezamăgesc pe nimeni, există riscul să ajung să mă dezamăgesc definitiv pe mine însămi.
Da. Un mare, mare „da” – mai cred în iubire. În iubirea aia până la bătrânețe. Culmea, astăzi cred în ea poate mai mult decât am crezut vreodată. Faptul că eu nu am reușit să am o astfel de relație nu înseamnă că ea nu există. Dimpotrivă. Doar că astăzi înțeleg mult mai bine că iubirea, oricât de mare ar fi, nu mai este, odată cu trecerea anilor, suficientă de una singură. Apar lucruri la fel de importante: respectul, acceptarea, libertatea, spațiul personal, încrederea. Da, îmi doresc o iubire ca în povești. Dar astăzi, pentru mine, o iubire ca în povești arată puțin diferit. Este o relație sănătoasă în care există libertate și apropiere, spațiu și dor, tăcere atunci când ai nevoie de ea și, alteori, discuții până dimineața.
Mult timp am crezut că o femeie puternică este femeia care poate tot. Astăzi cred că femeia puternică nu este cea care duce totul. Este cea care știe ce nu mai trebuie să ducă. Este femeia care poate să spună „nu pot” fără să se simtă slabă. Care cere ajutor. Care plânge. Care poate să plece dintr-un loc în care nu-i mai este bine, chiar dacă îi este frică. Care își permite să nu aibă toate răspunsurile și să nu fie puternică în fiecare zi.
Interviu de Eugenia Ion, Foto: Tina Keeper
#renaștere