Interpretă, profesoară de canto
Și-a numit cel mai recent album PERSONAL. Greu de găsit un cuvânt care să o descrie mai bine pe Cristina Scarlat de astăzi. După CARÈNA, scene mari, iubiri, despărțiri și roluri pe care le-a dus cu intensitatea unei artiste dramatice, conversația se mută din lumina reflectoarelor înăuntru. Acolo unde o femeie care știe cât valorează ca artist încă învață să spună cu aceeași convingere: „Draga mea, îmi place de tine”.
Pentru mine, scena este acasă. Mă transform instant când urc acolo și mă simt întreagă.
Viața mea se schimbă în fiecare zi. Eu nu cred, în general, că lucrurile se pot schimba spre rău. Chiar și cele care ni se par groaznice duc spre bine. Depinde cât de conștienți suntem și cum percepem experiența. Mulți ani în urmă am trecut și eu prin zona victimizării, dar astăzi încerc să privesc altfel lucrurile care mi se întâmplă. Toată viața este o experiență continuă.
Am ales să fiu autentică, să nu mă pierd în tendințe, ci să creez propria direcție. Am ascultat de-a lungul timpului oameni care mi-au oferit sfaturi cerute și necerute, dar am ales să merg pe calea mea, chiar și atunci când a fost mai grea. Muzica mea, stilul pe care îl abordez, felul în care simt scena – toate vin din decizia de a fi autentică. Pentru mine, scena este acasă. Mă transform instant când urc acolo și mă simt întreagă. Și fără modestie pot spune că merităm o „Adele de Moldova”.
Eu când urc în scenă, intru în transă și devin una cu piesa. Tocmai din acest motiv cred că sunt o artistă dramatică. Încă de adolescentă trăiam atât de profund mesajele cântecelor, încât uneori plângeam în loc să cânt. Mama spune că m-am născut „băbuță”, că eram de mică foarte matură. Cred că sensibilitatea aceasta nu a dispărut. Din contră, cu timpul am învățat să o înțeleg mai bine. Recent am simțit-o din nou atât de profund la concertul meu în haina muzicală a Mariei Bieșu.
Cea mai complicată relație rămâne, probabil, cea cu mine însămi. Există o parte din mine care știe că sunt frumoasă și alta care îmi arată mereu cu degetul ce ar trebui schimbat. Simt aceste extreme. De foarte multe ori lumea percepe dragostea de sine ca pe un tupeu. Eu vorbesc despre a mă prețui, a mă aprecia și a accepta că sunt așa cum sunt. Când oamenii îmi spun că mă admiră, încă mă bag în pământ de rușine. Următoarea treaptă pe care vreau să o urc este tocmai asta: să mă iubesc și să mă accept.
În iubire sunt o femeie dedicată. Dacă intru într-o relație, intru cu totul. Am trecut și prin despărțiri dureroase și am plecat dintr-o relație având încă sentimente, pentru că ele nu dispar printr-un click. Pentru a mă cunoaște mai bine fac psihoterapie și mă ajută foarte mult. Sunt lucruri pe care nu vreau să le iert, dar nici nu cred că învinuirea de sine ajută la ceva. Vreau să rămân sinceră cu mine, chiar dacă uneori sinceritatea aceasta mă duce spre decizii radicale.
Nu vreau să-mi pierd naivitatea. Dacă nu am avea o doză de naivitate, am fi cu toții roboți. Voi mai avea încredere într-un bărbat? Sigur că da. Nu vreau ca experiențele prin care am trecut să mă facă să renunț la partea aceasta din mine. Am senzualitate, am feminitate, sunt cochetă și sunt conștientă de ele. La fel cum sunt conștientă că sunt talentată, că am un mesaj și că sunt lucruri pe care trebuie să le spun.
Copiii mei rămân locul în care lucrurile devin foarte simple. Când sunt întrebată când mă simt cea mai fericită, primul răspuns este: când îi îmbrățișez. Sofia și Ioan mă învață și ei foarte multe. Sunt pentru mine exemple de sinceritate și curaj. Iar dacă este ceva ce vreau să învețe de la mine, este să creadă în vocea lor interioară și să nu meargă împotriva lor.
Astăzi știu că sunt frumoasă, talentată și că am ceva de spus. Poate că artistul are nevoie și de puțină îndrăzneală ca să iasă în față și să creadă că ceea ce are de oferit contează. Eu încă învăț să împac această convingere cu modestia pe care am moștenit-o de la tata. Poate că tocmai aici este noua mea căutare: să nu mă fac mai mică decât sunt, dar nici să pierd femeia sensibilă, emotivă și uneori naivă care există dincolo de scenă.
Interviu de Doina Muntean, Foto: Alex Iordache
#răsărit