Actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”
Nu vreau să fac nicio introducere despre Mihaela. Este una dintre cele mai emblematice figuri ale teatrului nostru. Și, da, este o figură! Demnă, mai sobră, mai adunată nu știu cum… vreau să o revăd pe scenă. Să văd din nou cum o Femeie juca…
Unele iubiri vin în viața noastră ca un călău.
Am avut un an care m-a împlinit în mai multe ipostaze – ca actriță, dar și ca pedagog și trainer. Unul dintre proiectele care au însemnat mult pentru mine a fost spectacolul de teatru documentar „Acasă în siguranță”, pe care l-am montat împreună cu zece adolescenți, voluntari ai Centrului de Tineret din Trușeni. Am pornit de la experiențe reale ale supraviețuitorilor violenței în familie și am încercat să transformăm teatrul într-un spațiu în care putem vorbi despre lucruri grele, pe care de multe ori societatea preferă să le tacă. Spectacolul a ajuns în 23 de raioane și a fost văzut de peste 10.000 de oameni.
Ca actriță, anul acesta am mai pus două roluri în tolba mea: Măriuca din „Patimile după Iov” și Regina Margareta din „Richard III”. Sunt spectacole cu care am ajuns la festivaluri importante din Moldova și România, iar în octombrie urmează Festivalul Dimitria de la Salonic și Festivalul Național de Teatru de la București.
Sold-out-urile Naționalului mă bucură, desigur, dar și mai mult mă bucură numărul mare de tineri pe care îi văd în sală. Înseamnă că teatrul continuă să aibă ceva de spus unei generații care are atât de multe alte tentații și forme de divertisment.
Nu pot spune că scena mi-a luat ceva. A fost și este alegerea mea să-i ofer cât îi ofer. Dimpotrivă, în cele mai grele momente ale vieții mele, scena a fost cea care mi-a dat forța și curajul să mă ridic și să merg mai departe.
Singurătatea mea este de două feluri. Există singurătatea de după spectacol: eu în fața oglinzii, analizând riguros ce am făcut în seara aceea, desfăcând rolul și jocul în bucăți. Și apoi vine eliberarea – uneori printr-o lacrimă care se prelinge dintr-un ochi proaspăt demachiat. E un fel de purificare. Și mai există o singurătate, pe care o caut. Evadarea în natură. Doar eu cu mine. Fără zgomot, fără roluri, fără spectatori.
Frumusețea e un dar pe care trebuie să știi să-l porți cu demnitate. Și cred că, atâta timp cât unei femei îi pasă de ea, se îngrijește, frumusețea rămâne frumusețe la orice vârstă. Am „experimentat” și eu de câteva ori cu acid hialuronic și Botox, dar m-am oprit. Exagerările pot schimba complet trăsăturile feței, iar pentru o actriță chipul este un instrument de lucru. Cred că trebuie să învățăm să ne purtăm vârsta cu plăcere.
Îmi place foarte mult femeia care sunt astăzi. Ador în mine un soi de liniște pe care înainte poate nu îl aveam, calmul, controlul asupra propriilor emoții. Dar, în același timp, simt în mine forță, energie, curiozitate, dorința de a descoperi și de a explora. Și, poate cel mai important, nu mai simt nevoia să demonstrez nimănui nimic. Iar asta îți dă o libertate enormă: libertatea de a crea, de a iubi și, prin meseria mea, poate chiar de a vindeca suflete.
După spectacole mă întorc cu bucurie la lucrurile simple: o cină gustoasă, o baie fierbinte, un film bun. Sunt mici ritualuri care mă readuc la mine. Și da… cred că îmi lipsește omul cu care să împart toate acestea. Nu neapărat cineva care să-mi umple viața – viața mea este plină – ci cineva cu care să o pot împărți. Doar că unele iubiri vin în viața noastră ca un călău. Te hăituiesc, te rănesc, îți zdrobesc sufletul, poate tocmai pentru ca, la capătul lor, să-ți schimbi atitudinea față de tine însăți. Să înveți să te prețuiești, să te respecți și să nu te mai așezi niciodată pe ultimul loc.
Tot ceea ce oferi în exces riscă, la un moment dat, să fie perceput ca o normalitate. Iar ceea ce devine „de la sine înțeles” încetează uneori să mai fie prețuit.
Totuși, iubire… am cât un ocean în inimă. Liniștea am dobândit-o. Acum cred că voi aștepta Marea Surpriză cu emoția cu care un copil îl așteaptă pe Moș Crăciun.
Interviu de Rodica Ciorănică, Foto: Natalia Mitereva
#iubire