[ ALEX LUCA ]
După 11 ani petrecuți la pupitrul știrilor, a trebuit să ia o decizie. Să plece din televiziune. Cu siguranță, dacă nu l-ai văzut pe Alex Luca la micile ecrane, l-ai auzit prezentând diverse evenimente în Piața Marii Adunării Naționale, momente la care nu renunță. De oriunde ar pleca, își păstrează cu dedicație locul în familie. Acolo este Olga și cei doi băieți care nu-i dau pace să se relaxeze, fiindcă mereu sunt puși pe șotii. Alex știe să facă cafeaua bună, dar tot mai bună spune că o face soacra. Interviul nostru durează exact până îți savurezi cafeaua ta, deja cine o face nu mai contează. Să fie bun, interviul!
M-am născut în cel mai frumos loc de pe planetă – raiul copilăriei mele, comuna Chioselia din raionul Cantemir. Am avut o copilărie minunată, în ciuda provocărilor și chiar a cumpenelor pe care le-am avut de înfruntat. Nu cred că am fost un copil deosebit, dar cu siguranță am crescut între oameni deosebiți. Ceea ce pot să spun e că am avut un temperament pe care părintele din mine nu dorește să-l vadă în copilul său. Sau, dacă e să fie, mi-aș dori să repete cam 5% din șotiile mele.
În copilărie visam să devin fotbalist, interpret, ba chiar și scriitor la un moment dat. Cu ultima aproape am nimerit-o… Am devenit jurnalist, sau așa îmi place să cred că mă consideră alții… Dar cred că Cel de Sus mi-a oferit cel mai prețios dar pe care mi l-am dorit cu toată sinceritatea mea copilărească și pe care mulți încep să-l prețuiască doar atunci când sunt privați de el pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp – o familie unită și neclintită în omogenitatea ei!
Ambii părinții și-au dedicat timpul pentru mine și frații mei. Doar că fiecare în felul său… Mama a lăsat școala unde era un ilustru pedagog și a plecat în anii `90 la muncă peste hotare. Eu aveam 12 ani, fiind cel mai mare dintre cei trei copii. Erau anii cei grei în care lipsurile deveniseră o normalitate. Pot spune că părinți noștri și-au sacrificat tinerețea în numele nostru. Le voi fi mereu recunoscător. Nu că familia mea ar fi o excepție, dar obișnuiesc să vorbesc din propria experiență. Și cred că noi, generațiile de după ei, trebuie să învățăm multe din jertfele lor, astfel încât copiii noștri, sau măcar copiii copiilor noștri, să nu le simtă.
Dacă m-a afectat plecarea mamei peste hotare? Da, foarte mult, însă mama, dincolo de faptul că a fost predispusă mereu la orice sacrificiu, este cea mai înțeleaptă ființă. Chiar și copii fiind, în disperarea aia generală, a reușit să ne îndrume încă de la plecare și să ne explice de ce e necesar acest pas. Am fost educați să ne descurcăm singuri și să evităm extremele în care era foarte ușor să cazi în acele timpuri. Nu spun, am călcat pe multe greble, unele lovituri au durut mult, dar am rămas în picioare. Și toate doar datorită părinților – a sfaturilor mamei și a tatei.
Tata mi-a spus odată că a vrut să se facă și el ziarist în studenție, ba chiar ar fi avut și niște recomandări de la profesori. Acum, nu știu cât de convingător sunt eu ca jurnalist, dar îmi amintesc de tata ca de un om cu o putere decisivă fascinantă. Și nu prin severitate, ci doar prin felul său de a fi. Fără a forța nimic, doar cu câteva vorbe aranjate la locul lor și cu o privire capabilă să topească inimi. Așa a fost tata. Iar dacă am și eu, ca tot omul, o dărâmă de putere de convingere, în primul rând de la el am moștenit-o.
Acum tata nu mai e de câțiva ani printre noi, iar mama e cetățeană a Italiei și e stabilită acolo. Deși acum distanța nu mai e un impediment așa cum era odată, m-am resemnat deja cu faptul că acest vis nu mi s-a îndeplinit niciodată – visul cel mai simplu și cel mai sfânt al unui copil este fie lângă părinții săi. Uneori însă cei mari sunt nevoiți să facă sacrificii și mai mari pentru binele celor mici. Cu alte cuvinte, să aleagă răul cel mai mic.
În televiziune, eu am pornit pe o cale pe care o recomand oricărui jurnalist începător. Am mers încă din primul an de facultate la ziar – am trecut școala FLUX-ului, cred că cea mai bună „fabrică” de ziariști din Moldova la acea vreme. La FLUX era mai complicat să NU poți să scrii decât să o faci și încă într-o manieră de etichetă. Am avut parte de mentori fantastici, care ne-au învățat că orice cuvânt poartă în el o mare responsabilitate, astfel că nu poate fi aruncat pe foaie fără noimă. Apoi am pășit pragul Radioului, unde mi-am amintit de orele de dicție din facultate pe care ni le ținea distinsa doamnă profesoară Tamara Berzoi. Am lucrat lângă adevărați profesioniști, de la care am învățat că vocea, în simbioză cu un text scris cu sens, are un efect și mai puternic. Abia în 2009 am ajuns la Televiziune, chiar dacă am cochetat în studenție cu „micul ecran”. Am pășit la Jurnal TV cu bagajul acumulat la ziar și radio, ceea ce m-a ajutat enorm să mă integrez între colegi. Trebuie să spun că și școala Jurnalului, chiar dacă a fost relativ scurtă, a fost una care m-a marcat în tot ce am făcut mai departe.
Cred că cel mai mult mă caracterizează munca la știri. Sau cel puțin asta am crezut până în momentul în care am prezentat ultima dată, după care am decis să iau o pauză. Știrile mi-au plăcut din totdeauna mai mult pentru că au un registru dinamic. Nu ai când să te plictisești… Dar asta nu înseamnă că regret măcar o emisiune din talk show-urile pe care le-am prezentat. Pentru că am pus suflet în fiecare și am încercat să scot maxim din ele (cât m-a dus capul).
Chiar dacă nu cred în zodiac, Scorpionul cred că mă reprezintă. Mușcă doar când se simte amenințat. În rest… dă-mi o pace și îți dau o mie.
Familia rămâne cel mai important proiect din toate activitățile mele. Am încercat să fac multe lucruri bune în viața mea. Unele mi-au reușit, altele mai puțin, însă familia este primordială. Și nu cred că voi mai reuși unul care să-l egaleze.
Viața personală sau cariera? Echilibrul este cuvântul cheie. Atunci când ai o familie solidară, când știi că spatele ți-i asigurat – te poți gândi liniștit la carieră. În meseria noastră însă e important să știi care e limita. Pentru că valul te umflă rapid, iar dacă te dedici prea mult, poți destabiliza armonia. Dar, cel puțin în ultimii ani, nu cred că se pune problema – viața personală, dacă ar fi să te citez, are prioritate.
Cred că e cea mai recentă decizie este că am hotărât să mă retrag de la PRIME după mai bine de 11 ani munciți acolo, inclusiv la CANAL 3. M-am despărțit de mulți colegi, oameni extraordinari, până și cu soția m-am întâlnit acolo! A fost greu, dar în viață trebuie să fie și momente mai complicate pentru a merge înainte. Acum lucrez în cadrul NGM Company, partenerul privat al Loteriei Naționale și, în paralel, prezint evenimente. La această pasiune nu am renunțat..
Olga este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat. Nu sunt sigur că poate spune același lucru (zâmbește). Dincolo de glume însă e cea mai puternică și sensibilă femeie din Univers! Și dacă pe la TV i-am fost mai mereu ierarhic superior, acasă rolurile s-au inversat. Eu am fost însă mai „șef” la serviciu, decât ea acasă… Dragostea noastră a evoluat spectaculos de frumos de la una platonică până la una veritabilă, „pe toată viața”. Aș vrea să cred că și dincolo de ea…
Apreciez în mama copiilor mei sinceritatea și faptul că oferă totul necondiționat. Sau cel puțin, condițiile vin fără să le simți existența. Sunt capacități pe care le cauți cu lumânarea în ziua de astăzi. Cine vrea, să ceară aceste calități umane în cantități industriale – la Olga sunt inepuizabile.
Am doi băieți fantastici, inteligenți – sensul vieții noastre de când au decis să ne binecuvânteze familia. Însă spuneam și mai devreme, am ajuns la vorbele părinților mei: „vei ajunge și tu tată și ai să vezi cum e să ai un copil zbânțuit ca tine”. Sunt super energici, dar aș fi avut motive de îngrijorare dacă ar fi fost invers.
Ce aș vrea să știe copiii despre mine? Că de când au apărut pe lume am încercat să fac totul să nu-i dezamăgesc. Și asta voi face toată viața.
Cred că am devenit familist în timp. Am învățat să fiu alături de Olga, iar acum, repet, familia este totul.
Tot românul s-a născut poet și interpret… Îmi place să cânt, cu băieții, cu o chitară alături, cu escapadă la un karaoke, dar cel mai des făcând ceva prin sau pe lângă casă. A fost cândva un vis năstrușnic să fac ceva mai muzical. Dar cred că am simțit prea multe talente în jurul meu, mai mult sau mai puțin veritabile. Nu am fost un fenomen muzical, nici măcar o speranță, dar îmi place să cânt și să-i ascult pe alții care chiar știu să o facă.
Fără iertare nu poți trăi omenește. Eu nu pot să trăiesc cu gândul că sunt supărat pe cineva, de aceea caut mereu împăcare, indiferent de situație. Nu cred că pot trăi mai mult de o zi fără să iert pe cineva, chiar dacă s-ar putea să o recunosc ceva mai târziu. Iertare este în primul rând o formă de împăcare cu tine însuți.
La ce nu aș indiferent? Sunt multe lucruri, însă nu cred că pot fi indiferent la necazul altuia. Nu poți trece pe lângă cineva care are o problemă, mai mare sau mai mică și să te faci „că plouă”. Ar fi ceva inuman…
O regulă? Toată viața fugim pe nu știu unde și pentru nu știu ce și nu mai reușim să savurăm nimic din ce am realizat. Ca nebunii!!! Cred că ar trebui să fiu printre primii care să ajungă sub incidența acestei reguli. Să se oprească din goană și să privească măcar o zi în spate
Dacă ar fi să întorc anumite pagini din viață, cred că mi-aș da un sfat: „Alegeți prietenii astfel încât să fie pe toată viața”. Am irosit cred că mult timp și suflet pe oameni care nu au meritat. Și sunt sigur că alții gândesc la fel despre mine. Dar asta e chestia cu compatibilitatea… trebuie să mai și dai cu o oiștea în gard ca să știi cum stă treaba…