Pentru prima dată am cunoscut-o în rol de profesoară la AMTAP, apoi a urmat să o vedem în rolurile ei la Teatrul „Eugene Ionesco” unde viața ei a fost cu diverse plecări și reveniri, în jur de 13 ani. Alina Țurcanu este actrița și regizoarea care mereu s-a întors la rădăcini, chiar dacă după școala din sat, revine foarte rar pe acasă. Viața a pus-o să încerce diverse roluri, fie pe scenă, fie în realitate. Actualmente este Președinta Centrului de Teatru din Republica Moldova, aici unde arta îi oferă posibilitatea să facă așa cum știe ea mai bine.
Text: Zina Bivol
Foto: Elisabeth Cujba-Zhiltsova
1.Ce mai face copila din Alina Țurcanu și de ce momente duce dorul?
Copila Alina se învârte ca un titirez. Îți amintești jucăria titirez din copilărie? Acum mi-a apărut această asociere. Eu am avut mulți și erau viu colorați. Puteam să mă uit la ei mult și bine. Aveau dimensiuni și forme diferite. Păreau niște fetițe în rochițe fără bretele și aveau doar un picior. Păi, iată, nu am astâmpăr nici acum. Viteza e maximă, viața plină de culori și rochițele de asemenea!
Mi-i dor de sat. Am crescut la țară și frumusețea satului înflorește și acum în sufletul meu. E un loc special pentru mine în care veșnicia se simte la ea acasă. Orașul mi-a furat din acest timp „al meu”, mă duce departe de ceea se sunt. Eu afirm cu mândrie că nu am plecat din sat și nici satul din mine. Mi-i dor de momentele când toată familia era acasă: frații, rudele, verișorii. Mi-i dor de părinții pe care i-am pierdut de timpuriu, pe care nu am reușit să-i cunosc mai bine. Am multe întrebări la care nu am primit răspuns… și nu voi primi vreodată.
2. Studii. De ce regie estradă? De ce Chișinău?
Aceeași întrebare mi s-a adresat când eram studentă în anul I de facultate de către un jurnalist. Sincer, nu am știut ce să răspund. Îmi tot pun această întrebare de 27 de ani. Meseria de regizor este complexă, dificilă și extrem de provocatoare. Mori, la figurat vorbind, înainte de începerea evenimentului, spectacolului, apoi reînvii ca pasărea Phoenix. Urăsc și, totodată, iubesc acest proces care te ține conectat la două lumi – aceasta și cea de dincolo. Lumea pe care o creezi pe scenă e una perfectă și, pentru un regizor, este cea mai importantă. Privesc cu ochii minții miracolul care urmează să apară, dar e atât de fragil, încât doar cu o atingere stângace îl faci țăndări. Tot într-un picior, ca titirezul, mă învârt în jurul lui, de teamă să nu-i strivesc corola de minuni. Nu sunt mulțumită niciodată, nu știu dacă voi ajunge să realizez ceva precum este creionat în imaginația mea. Dar sper!
Am avut invitație să-mi fac studiile la actorie în România, după anul III de facultate, în clasa marelui actor Mircea Albulescu. Dar am refuzat, era prea mare sărăcia în anii 90 și părinții nu și-ar fi permis să-mi asigure traiul. Ei nu au aflat de acest lucru niciodată. Așa că am rămas la Chișinău.
3. Aveți o familie frumoasă și creativă cu doi băieți minunați. Soțul este Valeriu Țurcanu, profesorul dvs de curs la AMTAP. Cum este să fii îndrăgostită de profesorul de curs? Existau mai multe responsabilități sau se treceau mai ușor examenele?
Mulțumesc! Da, avem doi feciori, și suntem doi părinți împliniți! Este un sentiment profund, sincer, care ne-a unit și a rezistat în timp. În fiecare zi mă prezint în fața „examinatorului suprem” și mă pregătesc de fiecare lecție ca o elevă conștiincioasă. Mi s-a dat foarte greu absolut orice se vede sau se aude despre mine, cu mult efort.
4. Vorbind la figurat. Cum a fost drumul din regie până la profesor de actorie, de la profesor de actorie până la directorul unui teatru și acum președintele unei asociații.
Am pășit în vârful degetelor, urma să descopăr oameni, inclusiv – pe mine. Arta actorului îți oferă această posibilitate de a „face săpături” în ego-uri. Am descoperit titirezi, dar și balerine ce dansau într-un picior, soldăței de plumb… Noi toți și fiecare în parte suntem povești ambulante, cărți cu coperți din piele. Studenții mei urmau să facă cunoștință cu ei înșiși și eu i-am ajutat pe cât de bine am știut, am înțeles în acel moment.
Am lucrat în Teatrul „Eugene Ionesco”, cu plecări și reveniri, în jur de 13 ani. Am creat rolurile: Safta în „Chirița din provincie” de V. Alecsandri; Doamna din Paradis în „Aşteptându-l pe Godot” de S. Beckett; Regina Maria în „Regele moare” de E. Ionesco; „Femeia din cerc” şi Medicul în „Voci în lumină orbitoare” de M. Vișniec; Doamna X în „Revizorul” de N. V. Gogol; Kate în spectacolul-lectură „Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia” de M. Vișniec; Fecioara în spectacolul „Plasatoarele” de C. Cheianu; Zâna Fir de păianjen în „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare; Bolnava care l-a văzut pe Stalin în „Istoria comunismului citită pentru debili mintali” de M. Vișniec; Meropa Davâdovna Murzaveţcaia în „Lupii şi oile” de N. Ostrowski; Femeia cu șoarecele în „Un orb şi o oarbă pe culmile Caucazului” de D. Crudu; Mama în spectacolul-lectură „Foc” de Marius Von Mayenburg, Veronique Vallon în „Arta convieţuirii” de Yasmina Reza”, Mama în „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, Pisica în „Pasărea albastră” de M. Maeterlinck.
Acolo m-am format, am călătorit prin lume, mi-am făcut prieteni. Totuși, am plecat. Când am acceptat directoratul, eram pregătită să fac față provocărilor, problemelor cu care se confrunta instituția în acel moment și consider că am reușit! Plecând, am ales libertatea și onestitatea. Oricum, am avut o experiență de viață extraordinară și nu regret.
Drumul spre Centrul de Teatru a fost unul firesc. Am adunat experiența necesară de care aveam nevoie pentru a porni la propriu. Secolul XXI a creat în jurul cuvântului „proiect” o aură care pare de nepătruns și stârnește admirație. Într-adevăr, proiectele sunt frumoase, deoarece sunt despre oameni și cu oameni, dar necesită studii pentru a le realiza și mult efort.
Pentru mine cuvântul „proiect” are o semnificație aparte. Am ales să abordez, prin intermediul artei, problemele cu care se confruntă societatea. Despre care trebuie de vorbit cu voce tare. Teatrul, arta plastică, literatura, cinematografia merită să fie auzite. Arta rămâne a fi cea mai credibilă platformă a umanității. Mesajul ei ajunge la inima spectatorului, dacă este conjugat la timpul prezent. De aceea consider că, prin intermediul proiectelor artistice, creative, putem transmite mesaje coerente societății, ajutând-o să evolueze. S-o facem mai bună.
5. Ce v-a motivat să deschideți propria asociație?
Asociație-comunitate, mai corect spus, mai cald și mai aproape de adevăr. Mă pierd printre cuvinte, vreau să văd dincolo de ele, prin ele. Nu le vreau mari și lățoase, nici care să latre și nici să se bată cu pumnii în piepți. Vreau doar să pot visa cu ochii deschiși, atât cât îmi permite mintea și sufletul, cât pot să inspir și să motivez oamenii. Am acest drept, l-am obținut prin dorința sinceră de a da contur gândurilor, sentimentelor care nu mai încap. Vreau doar să iubesc oamenii în continuare, să le fiu de folos. E mult?
6. Ce ați dori să știe oamenii despre activitatea și munca Dvs?
Acum suntem la finele unui proiect care s-a desfășurat pe parcursul a nouă luni, „Democrația prin Teatru, Reflexia Integrității în lumina scenei”, în parteneriat cu Centrul Național Anticorupție și Teatrul Național „M. Eminescu”, susținut de Fondul European pentru Democrație (EED) și Guvernul Elveției. Este primul proiect în CV-ul asociației, (mă refer la perioada de doi ani, de când am preluat conducerea), realizat în colaborare cu o instituție europeană. O temă pe care am abordat-o pentru tinerii din țara noastră – prevenirea corupției.
Am pus problema în lumina reflectoarelor și am invitat la discuție, prin intermediul artei, tineri și adulți, pentru a cunoaște cum văd ei acest „cancer” al societății. I-am invitat să participe la două concursuri, concursul de dramaturgie și filme de scurt metraj pentru tineri, dar și pentru autori adulți din Republica Moldova și România.
În urma concursului, juriul a desemnat cinci piese de teatru învingătoare, care au fost editate ulterior într-o carte și acestea au ajuns în raioanele partenere și în bibliotecile școlare, filialele municipiului Chișinău.
În urmă unui concurs de dramaturgie a fost creat spectacolul „Alegerea Domnului Macabeț” de Cosmin Stănilă (România) în regia lui Alexandru Cozub, în Teatrul Național „M. Eminescu” și prezentat, atât tinerilor spectatori din municipiul Chișinău, cât și în 5 orașe ale țării.
Liantul care a unit toate activitățile a fost „Arta de rămâne Integru”, o lecție interactivă, cu elemente vizuale, filmice, cu mesaje ale oamenilor de creație, a interpreților de muzică, condusă de domnul Ion Pruteanu, șeful Direcției educație în cadrul CNA. În cadrul lecției s-a vorbit despre legi, articole care trebuie respectate, despre consecințele corupției, despre integritate, despre comportamentul legal și etic al tinerilor cetățeni ai Republici Moldova. Lecția a inclus și un film în desene animate „Istoria plicurilor” realizat de doamna Leontina Vatamanu, ce se adresează celui mai tânăr public. După lecția de integritate, elevii au avut posibilitate să privească spectacolul „Alegerea Domnului Macabeț” jucat de minunații actori ai Teatrului Național „M.Eminescu”.
Despre corupție suntem obligați să vorbim cât mai mult posibil, pentru a proteja tânăra generație de capcanele care îi pândesc după absolvirea liceelor și a preîntâmpina tragediile din viața lor. Subiectul în cauză a devenit mai familiar pentru tineri, odată ce a fost abordat prin prisma artei, iar Codul Penal s-a transformat într-o carte nu chiar atât de plictisitoare.
7. Ce roluri au rămas încă neexploatate? Pot fi roluri de scenă, de viața de cu zi cu zi…
Sunt roluri care mă așteaptă. Cu parteneri noi, cu un anturaj nou apar noi roluri. Societatea civilă îmi oferă un mediu dinamic, în care descopăr noi și noi personalități. Sper ca aceste colaborări să fie reușite și apreciate. Nu vorbesc niciodată de planurile de viitor.
8. Cum arată o zi obișnuită a familiei Țurcanu. Există anumite tabieturi?
Diferit! Dacă sunt feciorii acasă, arată într-un fel, dacă nu, în alt fel. De obicei, fiecare dintre noi are de lucru, dar când revin copiii de la studii, încercăm să le acordăm mai multă atenție. Nu prea ne reușește, dar încercăm! Nu avem prea multe tabieturi (în afară de cafeaua de dimineață). Ziua este așa cum vine, cu de toate și cu lucruri care pot schimba cursul ei. Ne spunem, ca de obicei, „Bună dimineața, soare!” și pornim titirezul prezentului. Nu uit să-i sărut pe fiecare din bărbații casei la ieșirea în lume. Iar când revin acasă, primesc la intrare trei zâmbete și…: „A venit mama! mama, acuși strângem patul!”
9. Pentru ce ați vrea să mulțumiți universului?
Pentru tot ce am și nu am!
10. Există frici despre care nu vorbiți?
Foarte mult timp m-a urmărit frica de moarte după ce au părăsit această lumea părinții mei. Eram studentă și decesul lor mi-a dat lumea peste cap. Au trecut zece ani, ca să înțeleg că nu depinde de noi trecerea noastră în altă lume și e bine să ne căutăm liniștiți de viață. Nu mă tem de Dumnezeu, știu că mă iubește, mi-i rușine să fac ceva ce nu i-ar plăcea.
11. Unde evadați pentru o oră de liniște, inspirație și dialog cu omul însuți?
Evadez sub plapumă cu o carte în mână. Sunt cele mai fericite ore pe care le petrec în conversații cu oameni interesanți. Atunci dialogul dintre mine și mine este cel mai profund și sincer. Pun în mișcare titirezul gândirii și a imaginației.
