Proiect realizat în parteneriat cu MAIB
Chiril Lucinschi, om de afaceri
Interviu: noiembrie 2008
Text: Marcel Toma • Foto: fotoroom.md
Miturile în jurul meu şi al familiei mele nu mă afectează şi nu mă surprind. N-am fost eu primul şi nici ultimul – pe undeva e şi firesc ca familiile primelor persoane în ţară să fie mereu în centrul atenţiei. Că ce se vorbeşte, în multe cazuri, e denaturat, e o altă întrebare. Faptul că mulţi ne văd trăind pe picior mare şi super fericiţi doar mă bucură, bine că nu ne au de nenorociţi şi amărâţi.
Tata pune mult suflet şi suferă la fiecare neadevăr auzit la adresa sa şi a familiei. Îi explic că acest efect este un risc pe care ni l-am asumat… Nu avem ce ascunde, nu am furat, ieşim în faţa oamenilor fără pază, afacerile mele sunt transparente, avem prieteni care ne apreciază şi asta contează pentru noi mai mult decât opinia denaturată, aşa zis „publică”.
Mass-media, în Republica Moldova, nu e o afacere foarte rentabilă.
Nu putem inventa „bicicleta moldovenească” în televiziune – totul se face pe căi bătătorite de alţii. Mai devreme sau mai târziu, vom fi şi noi în rând cu lumea sau, mă rog, în urma ei…
Televiziunea pe care o fac nu este, încă, ce-mi doresc. Niciun om din echipa noastră nu poate să spună că e mulţumit de ceea ce este la moment. Noi suntem atât de departe de idealul nostru şi de ceea ce vrem să facem, dar ne confruntăm cu circumstanţele existente, reieşind din care, cred că facem ceea ce putem, după posibilităţile atât tehnice, cât şi financiare. Dorinţa, însă, e să facem mult mai mult.
Familia mea e destul de numeroasă şi alte „întăriri” nu se prevăd. Una ar fi câinele pe care l-am luat copiilor… Primul copil l-am numit Petru şi ultimul – Pavel. Este un ciclu logic şi aici am pus punct. E o glumă, dar mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit atâţia copii şi m-a făcut fericit. Mă mândresc cu ei – sunt patru, dar absolut diferiţi. E interesant să-i vezi cum se schimbă, cum cresc şi, cu părere de rău, cresc foarte repede şi nu prea observăm aceste schimbări. Mă bucur că sunt reviste – „VIP magazin”, în speţă – care ne „impun” să facem poze. Viaţa trece foarte repede, iar singur nu ai timp s-o faci. Ai nevoie de un eveniment special sau jubileu…
Discreţia soţiei mele este un avantaj al ei. Este foarte sinceră, nu este arogantă. Dacă ar fi nişte cazuri în care să se schimbe? Poate. Viaţa impune nişte schimbări. De fapt, sunt sigur de asta, doar că nu faţă de oameni. Ar schimba-o responsabilitatea şi alte atribuţii, în funcţie de situaţia familiei. În orice caz, ar avea de urmat exemplul părinţilor noştri…
Doi metri – atât măsor. Poate, ar fi o jumătate de centimetru peste. A şi fost cauza determinantă în a practica baschetul – la 15 ani măsuram 1,96 m. Am început târziu să fac acest sport, de pe la 16 ani – urma să recuperez toate etapele pregătirii, pe care alţii le-au făcut la vârste mai mici.