Scriitoare, notar.
VIORICA NAGACEVSCHI
CÂND VII ÎN LUMEA ASTA TE NAȘTI PRINS ÎNTRE VIAȚĂ ȘI VISURI. Îți cauți un drum pe care să mergi cu inima lipită de soare. La început calci pe degete, apoi cu toată talpa plină de speranțe, te ții copăcel. Te ții de mama, apoi de tata, până când mâinile sunt de prisos și fugi, fugi de nu te mai oprești. După aia zbori, cu aripi de hârtie, aripi de dor, aripi de fluturi, până fluturii amețesc și îți cad în stomac. Se înmulțesc ca nebunii de la fiecare respirație, iar fiecare secundă te costă altfel și altfel. Fărâmele de nopți mută cerul în fiecare dimineață în cafeaua cu spumă, de nu vezi lumea. Pe la amiază apare revolta, cuvintele care, dacă le pronunți, seamănă a război. De asta vine un timp când cuvintele se rostogolesc în săruturi și astupă orice înverșunare. Se așază tăcerea peste ele. Atâta tăcere poate să încapă doar într-un singur Dumnezeu.
UN DIAGNOSTIC ÎȚI BATE PE UMĂR. E DRAGOSTEA. Îți pune cătușe la inimă și te sechestrează până o iei în serios. Te-a întrebat cu limbă de moarte dacă vrei să mergi cu ea sau să-ți lase libertatea. De teama unui infarct, alegi dragostea. Cu riscul de a pierde identitatea, juri să nu poți trăi fără ea. Inteligența artificială nu se accesează pe ultima sută de metri și îți legi ochii de ochii celuilalt, asemenea unui caleidoscop prin care îți mărești viziunea optică a sensului vieții, dar care poartă simptome adverse fericirii.
PRIMA NOAPTE ÎN DOI SE ASEAMĂNĂ CU ATINGEREA LUCEAFĂRULUI PRIN STICLA DE LA GEAMUL DIN MANSARDĂ. E frumos și totodată îndepărtat. Mirific și ireal. Greu de crezut. Sclipitor și rece, arzător în goluri. Stelele nu încălzesc niciodată. Doar imaginația și visul din privirea fiecăruia face un Eminescu să trăiască în fiecare noapte.
EU AM IUBIT ÎNAINTE DE A MĂ NAȘTE. Iubeam toate rămășițele iubirilor mele din alte lumi trăite în alte vieți. Probabil, când mă născuse maică-mea, mă găsise într-un răcnet, pe care îl adusesem de dincolo din motivul vreunui divorț de care nu voiam să mă despart.
La nașterea mea, tata primise ca zestre două oi de la bunelul, care fusese toată viața baci. Le creștea în ocolul de lângă casă, iar iarna le ținea în cămara din sarai. Urda și laptele mi-au fost mult de folos. Mama avea puțin lapte. Ele, oile, mă salvau în fiecare noapte. Mai târziu, mi se făcuse frig și tata mi-a făcut din blana lor cojocel și încălțăminte călduroasă. Dacă ar fi știut năzdrăvanele cât soare mi-au adus iarna, le-aș fi semănat pe imaș păpădii și flori de cimbru.
ÎNTR-O ZI TATA ȘI-A CUMPĂRAT MOTOCICLETĂ CU ATAȘ. S-A FĂCUT BĂRBAT-BĂRBAT ȘI M-A DUS CU EA PE ULIȚELE SATULUI. Mă plimba atât de mândru, încât credeam că ating cosmosul cu mâna. Paradoxul fremăta în mine cu inocența timpului care fugea la vale călăuzită de transformări care mă așteptau la cotituri imprevizibile.
AȘA SE ÎNTÂMPLA CĂ EXPERIENȚELE SE LIPEAU DE MINE CA FURNICILE DE COAJA COPACILOR. Mă ghidam din sfârșituri și începuturi, din porniri și așteptări, din curaj și dezamăgiri. De toate mă agățam. Detestam piesele de muzeu. Am întâlnit atâția oameni – bibelouri, cu fețe intacte și încărunțite de vreme, încât purtau moartea pe viu. Câteodată golul poate ține loc de stil, dar niciodată haina nu te poate face om.
„Grație tuturor despărțirilor de până și după naștere, mi-am găsit echilibrul la etajul 3.”
Viorica…
De unde porni căutarea de sine?
Din copilărie căzusem cu picioarele direct pe pământ foarte târziu. Mă îndrăgostisem. Verbul a iubi mă trăia deschis și cu metaforă non-verbală. Atunci îmi apăruse pentru prima dată întrebarea, „la ce sunt bună eu?!” Trecutul nu mai încăpea în prezent. Era la fel ca o haină de sezon. Atât de greu mă despărțeam de anotimpuri, trăind de fiecare dată răcnetul de după nașterea mea.
De la facultate luam doar lecții, nu și experiență. Nu știam să-mi cer nomenclator cu sarcini pentru toate zilele, dar speram că răspunsurile vor veni iremediabil.
Orchestra vieneză putea să cânte orice partitură din Sonata lunii de Beethoven, dar dacă nu aveai difuzoare, melodia se disipa în spațiul de după. Astfel învățasem să-mi iau viața pe cont propriu.
La ce eram bună eu?! La săpat iarba. Chiar dacă glodul de după ploi îmi îneca apăsarea în bulgărele rădăcinos al verdelui, savuram oricum apa neînghițită de pământ. Câteodată, vrem sau nu, împingem noduri grele în noi, ascunzând verdicte în stomac, de teama să nu se înmulțească. De-atâtea ori am umplut stomacuri cu subiecte iraționale, încât sucul gastric putea să scrie cea mai veritabilă biblie de „cum nu trebuie să trăiești viața”.
Într-un final, mi-am ales două prietene pentru tot restul vieții Foarfeca și Condeiul. Cu ele să te naști, te faci un norocos de neînvins pe viață. Să știi să poți tăia tot răul sclipitor, îți cureți venele pentru tot neamul de până și după tine, atât pe pământ cât și altora de pe alte planete albastre. Iar dacă pantofii strâmbi nu mai pot reface pașii de cândva, te lași molcom în fotoliu și îți ei condeiul drept profit incontestabil de inspirații pentru a lăsa pe foile de copaci o experiență din care să-ți ogoiești setea, când sufletul te va tăvăli prin adâncuri multicolore.
Grație tuturor despărțirilor de până și după naștere, mi-am găsit echilibrul la etajul 3. Să fiu mai sus de pământ și mai jos de cer, a fost o alegere după formula lui Elon Musk. Spațiul face diferența. În fața mea, pe perete, stau „Mândrele” lui Eugen Gorean. Atât de lânoase cele două oi, că tata le-ar aprecia chiar de acolo de sus. O mândrețe de zestre te poate întoarce mereu acolo de unde rădăcinile nasc zile și nopți, acelea din care nu poți lipsi niciodată. Atemporalitatea în care îmi place să gândesc, mi-a lăsat cea mai frumoasă cărare. Cea de a scrie.
Dar, câteodată, mi-aș dori să am în loc de degete doar foarfece, multe foarfece.
Poate chiar un fierăstrău?!…