VALENTINA TRICOLICI
Antreprenoare, fondatoare LuminaLed
ERAM DEJA ÎN LUMEA AFACERILOR CÂND AM ÎNCEPUT SĂ VISEZ MAI CONTURAT. Era după ‘89, aveam doi copii, o casă cooperativă, soț minunat, o familie excelentă. Împreună cu Nicolae reușiserăm să vedem Germania imediat după căderea zidului Berlinului și ne întorseserăm acasă cu o mulțime de idei pe care voiam să le implementăm aici. Pentru noi era îngust rolul unor călători – visam să construim ceva la noi acasă, în țara noastră. Tot timpul ne imaginam cum ar fi una sau alta, și ne mustra conștiința că nu aveam libertatea de a face toate acele lucruri.
ÎN ‘93, CÂND LUMEA ABIA ÎNȚELEGEA FELUL ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ O AFACERE PRIVATĂ (dar poate nici nu doreau cu toții), eu înființasem deja a treia societate pe acțiuni. Îmi plăcea comerțul! Am transformat un magazin de legume într-un supermarket, or să schimbi destinația era ceva de domeniul fantasticului. Dar am reușit. Am reușit să creez ceva neavând de fapt modele. Am luat credit ca persoană fizică, la prima etapă nu aveam salariu, dar era un început! Niciun început nu poate fi ușor, mai ales în timpuri atât de neclare ca anii ‘90.
VIAȚA M-A ÎNVĂȚAT SĂ FIU BUNĂ CU OAMENII, să încerc să fac bine, fără să aștept că cineva mă va răsplăti pentru asta. Credeam cu naivitate că dacă eu voi fi corectă și generoasă cu apropiații, voi fi tratată la fel. Realitatea mi-a arătat că nu este așa. Că e bine să ai încredere în oameni, dar nu totalmente. Când ești prea credul, cineva neapărat se va folosi de tine. Oricum am continuat să tratez oamenii așa cum aș fi vrut să mă trateze ei pe mine. Dar cea mai importantă lecție pe care am însușit-o e „trăiește-ți viața intens, să nu regreți vreodată că ai ratat clipe și emoții unice.”
CE A FOST IERI NU E AZI ȘI CE E AZI, NU VA FI MÂINE. Viața a evoluat cu repeziciune, a fost în continuă schimbare. Regret că nu am avut mai mult timp pentru copii (deși am încercat să le oferim totul, dragoste și educație), totuși nu am fost pregătiți pentru o asemenea evoluție, pentru afaceri care să ne solicite într-atât. Și da, nu m-am considerat niciodată suficient de coaptă. Și mereu mă gândesc că, la anumite etape, puteam face altfel, puteam fi mai mult acasă. Dar am vrut să fiu un model de succes pentru copiii mei și realitatea a fost că, la acea etapă, conta mai mult să reușesc să construiesc afaceri.
EXISTENȚA E UN RISC CONTINUU. Nu mai pot schimba nimic. Mi-am asumat munca, iar soțul și fiicele noastre m-au înțeles tot timpul. Acum noi le înțelegem și le ajutăm pe ele, le suntem alături și acum, în fiecare zi, indiferent să stau la Londra sau la Singapore.
ANTREPRENORIATUL E O RESPONSABILITATE EXTRAORDINARĂ. În afară de familia ta, ai un colectiv cu familiile lor în spate. La fiecare început de lună trebuie să ai banii de salarii. Iar de multe ori se întâmplă că nu acoperi cheltuielile. De asta trebuie să ai mereu o rezervă. Și asta e doar o parte a monedei. Suntem mereu în mișcare, în avioane, ne vizităm partenerii de afaceri, căutăm produse noi și moderne pentru Supraten și LuminaLed, vrem să fim în pas cu timpul. Nu știu cum e să stai pur și simplu și să savurezi succesul… Am construit două branduri puternice în țara noastră, oamenii au nevoie de noi, de produsele noastre și nu îi putem dezamăgi.
LUPTA MĂ FACE PUTERNICĂ. Lupta pentru cele mai bune decizii și alegeri. De regulă, insist asupra punctului meu de vedere, sunt momente când nu îmi schimb părerea, dar sunt flexibilă dacă primesc argumente rezonabile. Uneori aștept dimineața ca să iau decizia perfectă. Am învățat totuși că lucrul în echipă înseamnă comunicare și a ne auzi unii pe alții. Altfel, nu am fi reușit nimic.
CEL MAI FRUMOS LOC DIN LUME E ACASĂ, în Moldova, dar dacă aș compara viața, îmi place în Singapore. Acolo totul e gândit pentru localnici. Dacă până la 35 de ani nu ai format o familie și nu ai făcut o casă, statul îți oferă un apartament pe care îl achiți în timp. Doar ca să nu pleci din țara ta… Mereu compar locurile, țările, culturile. În Singapore, la zoo se merge seara, ca să nu se streseze animalele. Copiii mei locuiesc în preajmă, așa că deseori ne plimbăm prin zoo și mă întreb cum am face noi, în Moldova. Personal, am atâtea visuri, încât cred că mi-ar trebui măcar 200 de ani să reușesc tot ce mi-ar plăcea să fac pentru oamenii din țara mea. Urmăresc cum e la casele de bătrâni din Europa și aș vrea așa modele și la noi… Vreau mai multe terenuri de joacă pentru copii, vreau o mulțime de lucruri gândite pentru oameni, dar voi sublinia că și Moldova se transformă, viața se colorează frumos și la noi.
MIE ÎMI PLACE BUCURIA SĂRBĂTORILOR, OAMENII, DAR SĂ VEDEȚI CĂ TIMPURILE SE SCHIMBĂ. Cu regret, la noi oamenii nu se mai întâlnesc așa ca înainte, la un colț de masă să plângă și la altul să cânte, vorba cântecului. Ca să prelungesc tradițiile, am introdus acasă sărbătoarea verișorilor, așa ca în Franța, în familia ginerelui nostru, la care într-o zi de vară se adună obligatoriu toți verișorii. Din toată lumea, la casa bunicilor, fac poze, râd, vorbesc, își cunosc copiii. Și eu obișnuiesc să îmi adun familia, cu saxofon, acordeon… mie îmi place muzica. Cu masă bună, cu oameni buni. Sunt fericită datorită acestui sentiment al familiei împlinite.
CÂND ÎMI VĂD NEPOȚII, MĂ TREC FIORI. Nu iubesc pe cineva mai mult sau mai puțin. Iubesc fără limită pe fiecare. În fiecare dintre ei găsesc amintiri. Cele mai multe amintiri le am cu nepoata mai mare, Ana Maria. Dar am amintiri și cu Luca Nicolae Daniel, și cu Leo Nicolae, și cu Amelian Dorian, și cu Selina Valentina. Cu fiecare am subiecte de discuție separată. Când mergem la Londra, îi duc la școală pe jos. Și atunci vorbim. Cu Selina și Leo, cei de la Singapore, mergem prin grădina botanică. Dar când iubești, nu ai nevoie de cuvinte.
Valentina…
Ce ați putut face, dar ați ales să nu faceți și să rămâneți în afara unei schimbări?
Nu am regrete. Ce am făcut, am făcut, iar ce nu am făcut – a fost o alegere asumată. Suntem împăcați cu viața noastră. Avem două afaceri minunate pe care le adorăm – Supraten și Lumina Led. Avem copii, nepoței superbi, o relație sănătoasă de cuplu – oare asta e puțin?
Care este cea mai interesantă experiență culturală pe care ați avut-o și cum va influențat?
Îmi place teatrul, îmi place Florin Piersic, felul în care arde în scenă și felul în care iubește viața. Îmi plac recitalurile sale de poezie, ținuta, atitudinea… Cred că întâlnirile cu el au făcut parte din acel șir de experiențe culturale care au marcat familia noastră. Dar, la fel de mult, iubim muzica noastră – pe Nicolae Botgros cu Lăutarii, pe Eugen Doga, Norocul și tot ce facem acasă de mare calitate și valoare. Ador și lecturile. Am citit „Povestea mea”, de Michelle Obama, dar ultima carte care m-a impresionat enorm este cartea lui John Perkins, „Noile confesiuni ale unui asasin economic”, e o revelație, să o citiți neapărat.
Ce sfat ați da celor care încearcă să găsească echilibrul între viața profesională și cea personală? Există un asemenea echilibru?
Să fie calculați și înțelepți. Să aleagă cu rațiunea, dar să-și asculte și inima. Să aibă răbdare, nu e obligatoriu să facem totul azi. Niciodată nu e nevoie de mai mult decât să fim sănătoși, fericiți, utili comunității.
Povestiți despre întâlnirea dvs. cu VIP magazin, ce colaborări au urmat?
Îmi amintesc de Casa Presei, era în luna decembrie 2005. Am venit la VIP magazin imediat ce am apărut în revistă. Erau și fetele noastre acasă în acea perioadă și ne-am pozat pe covorul din living toate trei. Am avut multe colaborări. Pentru mine Rodica este ca o fiică. Sunt fericită pentru ea.
Ce ați vrea să cunoască, să țină minte lumea despre dvs.?
Să mă prețuiască așa cum sunt. Eu iubesc lumea, mă bucur pentru succesul altora și sunt fericită pentru bogăția culturală și sufletul țării noastre, pentru tradițiile noastre unice în lume, pentru cei șapte ani de acasă care ne însoțesc în călătoria noastră prin viață.
Dacă ar fi să scrieți o carte despre viața dvs., care ar fi titlul și care ar fi mesajul principal pentru cititori? Altfel spus… oferiți un titlu Poveștii dvs. de copertă.
Nu sunt așa celebră sau populară ca să scriu o carte, dar loc pentru o biografie ar fi. Citesc multe biografii ale oamenilor de artă sau business și cred că aș avea ce spune. Titlul acestei povești? Cred că… Drumul spre oraș. Eram patru copii la părinți, îmi plăcea ordinea, nu aveam dulapuri destule, dar îmi amintesc că intram în casă printr-un coridor pe peretele căruia lipisem bilețele cu numele noastre lângă fiecare cui în care urma să ne agățăm hainele – Petrică, Valica, Eugenia și Victor. Voiam să fie clar. Prin clasa a opta visam să am o casă mare cu o garderobă cu haine aranjate ca la carte. Și visul mi s-a împlinit. La 27 de ani. De dorința de a trăi frumos nu te tratezi niciodată. Dar până să trăiești frumos ai de făcut un drum.