Le-aș scrie câte o scrisoare dacă aș avea adresa… Despre cât de minunate au fost sau mai sunt și despre speranța mea că încă nu e târziu să o fac.
Prima scrisoare ar zbura la Paris, către fetița mea. I-aș spune cât de mult îmi lipsește, cât de mult mi-e dor de părul ei blond și ciufulit și pijamaua verde în care se trezea demult de tot în apartamentul nostru cu două camere; cât de mult mă doare știind-o în lume străină, cât de mult aș vrea să îi fiu alături și cât de mult mă supără, dar și câtă admirație îmi provoacă ambiția ei și curajul de a se construi singură, într-o lume practic fără prieteni din trecut sau prezent; cât de mult mă gândesc la serile ei de după job când se plimbă singură pe străzile pline de fascinație ale Parisului, cum savurează singură un vin alb la o terasă de unde contemplă lumea… Și cât de mult o invidiez pentru starea asta de fascinație cu care aștepți să se întâmple viitorul!
A doua scrisoare ar pleca către mama mea. Aș vrea să îi spun că era cea mai frumoasă femeie a anilor 70, atunci când era îndrăgostită de cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată, atunci când era încă o copilă veselă și fără de griji într-o lume mare. Vreau să îi spun cât de copleșitor era să mă cuibăresc în fiecare seară în brațele ei și să o ascult cum îmi citește povești, iar eu evadam visătoare în lumea Cosânzenelor. Aș vrea să îi spun cât de mult mă durea neliniștea și lacrimile ei în anii de mai târziu… Și totuși, am învățat, am reușit, împreună.
A treia scrisoare ar zbura la profesoara mea de română, care mi-a spus că visurile mele pot fi mai largi, care m-a convins că pot mai mult, care m-a construit și mi-a oferit acest viitor prezent acum atât de fascinant.
A patra scrisoare ar pleca către bunica mea Anastasia, dacă i-aș ști adresa… Vreau să o întreb mai multe despre ea, copila și tânăra femeie pe care nu le-am cunoscut, despre secretul unei gospodării mereu curate, a meselor mereu gustoase, a hainelor mereu îngrijite și colorate, a basmalelor cu flori de fiecare zi și a celor de duminici, a puterii interioare de necrezut care a rezistat cu atâta demnitate mofturilor și masculinității brutale a bărbatului acelor vremi și care, în ultimii ani de viață, a învățat să înflorească din nou, fără el.
Ultima scrisoare ar pleca spre mine. Sunt supărată puțin. Că vreau să fac prea multe într-un timp mereu prea puțin. Că râd mult mai rar decât femeia de acum zece ani, că iau lucrurile prea în serios, deși înainte le lăsam să curgă necontrolat, că îmi lipsește energia feminină obligatorie pentru strălucirea fiecăreia dintre noi. Dar încă pot întoarce totul, nu-i așa? Încă ne putem reseta, așa cum ați povestit voi în istoriile voastre. Încă putem regăsi bucuria în momentele mici, încă putem fi amuzante, încă putem vibra de emoție fără să ne sfâșiem în reproșuri inutile, în nemulțumiri legate de propria prestație. Încă putem…
Cu drag, Rodica Ciorănică