ZÂN ZEN cu Zina Bivol
A reușit într-o viaţă de om, cât alţii în zece. Are o imunitate puternică la cifre și la oameni, fiindcă câștigă și pierde cu aceeași miză. Grigore Belostecinic este omul cu o voinţă de fier și o putere care nu se măsoară în cuvinte. De mai bine de două decenii conduce Academia de Studii Economice, care anul acesta împlinește 30 de ani de la fondare, fiind unica instituţie universitară de profil economic din ţară, un complex universitar modern, cu recunoaștere internaţională.
Despre ce stă în spatele succesului și cum îi reușesc toate, vorbim într-un interviu care trece inclusiv prin pauze lungi și noduri în gât, dar și mult zâmbet pe faţă…
Născut într-o iarnă rece, în ziua Crăciunului pe stil vechi, ce vă mai încălzește astăzi?
M-am născut iarna, sunt un Capricorn pronunţat. Accept Crăciunul pe stil nou, dar pentru mine este la fel de importantă și sărbătoarea pe stil vechi. Vin din satul Voinova, raionul Strășeni. Este o localitate foarte pitorească și frumoasă, căreia i-am dedicat și unele activităţi – am identificat mai multe momente istorice, am încercat să-mi susţin școala, să fac unele donaţii de carte, de tehnică… De asemenea, am realizat o mică broșură pe care am și intitulat-o „Voinova, un sat din Codrii Moldovei”, am întocmit o listă a celor căzuţi în Cel de-al Doilea Război Mondial, în componenţa Armatei Sovietice, cu indicarea locului unde sunt înmormântaţi. Satul meu de baștină este o localitate un pic mai veche decât Chișinăul. Spun cu mândrie că sunt din această regiune, iar un motiv de bucurie este că am și titlul de Cetăţean de Onoare al acestei localităţi.
Aveţi o viteză de vorbire excelentă. Aţi numărat vreodată câte cuvinte spuneţi într-un minut?
Consider acesta mai mult un neajuns, uneori vorba o ia înaintea gândului și sunt nevoit să regret că nu am vorbit mai liniștit și mai chibzuit, ca să-mi aranjez mai corect propoziţiile.
Diploma roșie, însemna să învăţaţi 24/24 de ore?
Nu, desigur. Chiar dacă am avut o atitudine foarte serioasă faţă de tot ceea ce însemna procesul de studii. Eram o echipă de studenţi care ne vedeam preponderent în sala de lectură. De la facultăţi diferite. Aveam foarte mult de conspectat, ceea ce poţi obţine astăzi prin apăsarea unui buton la calculator nu era posibil pe atunci, trebuia să facem eforturi foarte mari, uneori mai puţin utile, dar dădeau roade. Asta ne-a făcut mai perseverenţi și ne-a învăţat să muncim. Nu am fost lipsit de alte plăceri ale vieţii de student și asta le-o spun și studenţilor mei: folosiţi acest timp, este cea mai frumoasă perioadă din viaţa voastră. Am avut în toţi anii de studenţie abonament la Teatrul Naţional „M. Eminescu”, pe atunci „A. Pușkin”, vizionam toate spectacolele, îmi plăcea să iniţiez uneori discuţii cu actorii pe care-i întâlneam. Era ceva obișnuit pentru mine. Și plăcut. Organizam serate, mergeam la filme, aveam domnișoare, pe care trebuia uneori să le distrăm. Și aceasta făcea parte din viaţa noastră de student. Am lucrat luni întregi și în colhoz la culesul strugurilor! Muncă, odihnă, discoteci, concursuri, locuri noi, ceva bani în plus… Generaţia de azi ar trebui să ne invidieze! Drept că ei au mult mai multe oportunităţi decât cele pe care le-am avut noi…
Vorbiţi cu atâta entuziasm. Pentru cei cu diplomă roșie, chiar au fost toate ușile deschise?
Cum scrie în Biblie, „Bate și ţi se va deschide”. Am făcut asta de fiecare dată, dar nu înseamnă că mi s-au deschis toate porţile, totuși e bine să încerci. Dacă mi-a reușit sau nu, să judece cei care mi-au permis să intru. Uneori ne supraevaluăm calităţile, dar ar fi bine să punem preţ și pe întâmplările care ne pot schimba cursul vieţii, asta se mai numește noroc. Să-l observăm și să-l folosim atunci când ne vine în cale. Este important să fii la timpul și locul potrivit. Chiar dacă am avut și oferte foarte generoase, cu salarii mari, poziţii mai apreciate în societate, întotdeauna am acordat prioritate domeniului educaţie. Și asta a marcat viaţa mea ulterioară. Este important să nu rămânem dezamăgiţi de ceea ce facem. Dacă ceva nu merge, încearcă altceva. Până la urmă îţi va reuși. Insistenţa și perseverenţa contează.
Doctorat la Moscova, în economie. V-a influenţat asta viitorul?
A fost un pic dificil. Eram deja de câţiva ani angajat la catedră. Iar în 1986, am fost acceptat la studii doctorale (aspirantură pe atunci) la Institutul Economiei Naţionale „Gh.V. Plehanov” din Moscova, (mă gândeam uneori cum de această prestigioasă instituţie și-a păstrat numele, chiar dacă cei doi revoluţionari, Plehanov și Lenin, nu se împăcau cel mai bine din punct de vedere ideologic și aveau multe viziuni diferite referitoare la construirea viitorului luminos al omenirii). Copilul meu avea doar 8 luni de la naștere, iar, pentru a-mi potoli dorul, reveneam foarte des acasă. Spre sfârșitul celor trei ani de studii mi se părea că deja cunosc fiecare stâlp de pe calea ferată Moscova-Chișinău. Dar a fost o experienţă, una fără de care nu poţi să-ţi faci o carieră în învăţământul superior și cercetare. Din toate învăţăm câte ceva. Rezultatele nu stau după umărul celălalt, ele se coc și se culeg în timp.
Când v-aţi simţit destul de pregătit ca să întemeiaţi o familie?
La 25 de ani… Viitoarea mea soţie nu era din lumea cifrelor, am frecventat împreună cursurile pentru doctorat, iar din această relaţie s-au născut 2 copii. Eram tineri, cutezători, întreaga lume ne aparţinea. Dar, în viaţă se poate întâmpla orice și de fiecare dată trebuie să ridicăm capul și să mergem mai departe. Desigur că nu este plăcut, ba chiar este foarte dificil și greu să treci printr-un divorţ, dar și aici trebuie să luăm decizii corecte. Am fost tot timpul alături de copiii mei, avem relaţii frumoase, nu le-am impus felul meu de a fi, nu le-am creat mari favoruri, nu mi-am folosit relaţiile proprii pentru a-i ajuta să se angajeze în câmpul muncii, atunci când era cazul, iar acum sunt nespus de mândru de succesele lor și felul cum sunt. Dan și Felicia sunt proactivi și se implică în tot felul de activităţi. Dan se realizează profesional în Londra, Felicia își continuă studiile de masterat la Harvard, iar eu îi admir ca tată și sunt doar bucuros pentru ei.
După primul divorţ, a urmat o altă poveste, un alt copil…
Da, a fost o căsătorie reușită, care a durat puţin peste 11 ani. Firește, ne-am cunoscut cu viitoarea mea soţie în ASEM, fiind colegi de breaslă. Era imposibil să nu ne observăm unul pe celălalt: un pic mai tânără, frumoasă, înţeleaptă, deșteaptă, atentă, corectă în toate. Din povestea noastră de dragoste a apărut, peste câţiva ani de trai în comun, feciorul Alexandru și au rămas cele mai frumoase amintiri despre timpul care ne-a fost dat să-l petrecem împreună. Când ea a părăsit această lume, Alexandru avea doar puţin peste 6 ani, era încă foarte mic. Degrabă va împlini 16 ani. I-am fost și mamă și tată. Trezit dimineaţa, spălat, hrănit, îmbrăcat, dus și adus de la grădiniţă (școală), culcat, odihnă, distracţii, o mulţime de griji. Nu mi-am dorit să sufere și să simtă că-i lipsește ceva. Până în ziua când am rămas în doi nu știam cum să folosesc corect masa de călcat rufe, dar am fost nevoit să le însușesc pe toate. Iar cel mai greu a fost în ziua funerariilor. Toată lumea s-a împrăștiat, iar Alexandru a făcut febră. Nu știam ce să fac, era o nebunie totală. Mă bucur că a crescut mare și este sănătos. Probabil că ne-am descurcat. În prima zi de școală l-am petrecut cu bunica, nana și fratele mai mare. Timpul le pune pe toate la loc.
Când aţi aflat că soţia avea cancer?
Parcă totul mergea bine. O familie obișnuită cu toate problemele vieţii. Sunt momente mai dificile din viaţa mea pe care vreau să le depășesc și în discuţia noastră. A fost în 2011, probabil în ajunul Paștelui. Eram la serviciu. Am fost telefonat și mi s-a spus că s-a întâmplat ceva… Marina a căzut de pe picioare, iar până în seară investigaţiile medicale au confirmat ceea ce putea fi cel mai rău, Glioblastomă. Asta înseamnă cancer la creier într-o formă avansată, cu dureri insuportabile. A fost ceva groaznic. Au urmat două intervenţii chirurgicale, aici, în Chișinău, cu un interval de 5 luni, tratamente lungi aici și în afara ţării, dar, spre regret, boala s-a dovedit a fi una incurabilă. Am fost nevoit să studiez foarte multe lucruri despre specificul acestei boli, ne-am luptat 10 luni, am avut speranţe, dar nu a fost să fie. Tot acest timp am fost împreună. Îmi amintesc, eram la tratament în Germania și medicul ne-a zis că a doua zi nu vom face proceduri. Era o sărbătoare naţională, zi liberă. Ne-am întristat. După care medicul a adăugat: „Nu trebuie să vă retrageţi, dar să trăiţi, fiindcă viaţă continuă!” Și noi asta am și făcut. Ne-am bucurat de puţinele zile petrecute împreună. Nu am vorbit niciodată despre aceasta, sunteţi primul om care mă provoacă la aceste discuţii, dar este o durere a mea, este trist când știi că mâine, poimâine, omul drag de lângă tine poate să nu mai fie. Iar orice zi trăită în plus înseamnă că a rămas cu una mai puţin…
Este greu, dar nu există nu se poate și dvs. aţi demonstrat-o, dând dovadă de înţelepciune și curaj! Din 2001 sunteţi rectorul ASEM, cum este să fii mai mult de 20 de ani după aceeași ușă?
Da. Timpul se scurge foarte repede. Am încercat să-mi fac cu onestitate meseria. Tot ce crezi că știi, nu știi de fapt întotdeauna. Asta nu înseamnă că este zona mea de confort, mai degrabă este o situaţie în care trebuie să-ţi asumi multă responsabilitate și riscuri, și nu doar pentru tine, dar și pentru o mulţime de lume. Oamenii au nevoie de confort, condiţii bune de muncă, salarii achitate la timp, atenţie, apreciere, răbdare, înţelegere, iar mediul universitar este unul destul de specific – cu oameni bine instruiţi, competenţi, bine informaţi și care știu ce vor, ce trebuie să facă și care le sunt așteptările. Fiind într-o funcţie de conducere, trebuie întotdeauna să fii pregătit pentru a lua decizii, ceea ce, probabil, este cel mai dificil și important într-o funcţie managerială. Învăţământul superior din Republica Moldova a fost în acești 30 de ani de independenţă în continuă dezvoltare, în adaptare la schimbări, îmbunătăţire, și a trebuit să mergem în pas cu timpul. Iar ASEM-ul a fost întotdeauna o sursă importantă de noi experienţe și bune practici. Când am intrat în funcţie eram mult mai tânăr, am trecut printr-un concurs greu, dar mult mai anevoios a fost să menţin ulterior nivelul și credibilitatea oamenilor.
O perioadă aţi fost și deputat în Parlamentul Republicii Moldova, cât de util a fost societăţii și dvs. acest rol?
Și aceasta face parte dintr-o experienţă a vieţii mele. Nu zic că am fost cândva indiferent faţă de ceea ce înseamnă politică. Mă refer și la sfârșitul anilor 80, dar și ulterior. Am fost implicat în multe activităţi, am avut păreri proprii și le-am expus public. Nu-mi este indiferentă soarta și viitorul poporului din care fac parte. Am detestat perioada modernă de guvernare comunistă, ne-am dorit democratizare și libertate. În anii 2007-2010 oamenii și-au dorit schimbări spre mai bine. Iar schimbarea nu vine de la sine. Trebuie cineva să se implice. M-am implicat și eu, dar și alţi colegi de-ai mei. Vă divulg un secret. Am fost loviţi nu de adversarii noștri politici, dar de „parteneri”, după ce i-am adus la guvernare, cu tot genul de etichetări lipsite de orice temei. Am fost în Parlament, în două mandate, exact atâta cât mi-a permis legislaţia în vigoare, revenind la ceea ce-mi plăcea mai mult să fac. Nu am pretins și nu am cerșit posturi. Ba din contra, am refuzat ce mi s-a propus, oferindu-le altora posibilitatea să obţină ceea pentru ce au râvnit foarte mult. Nu vreau să apreciez dacă a fost sau nu ceva util societăţii. Istoria le pune la locul lor pe toate. Pentru mine personal a fost o experienţă nouă, am înţeles ce înseamnă și cum se face politică din interiorul sistemului, și nu doar ca simplu spectator. Mi-a plăcut să analizez comportamentul oamenilor în tot felul de situaţii.
În acest an, 2021, au fost marcaţi 30 de ani de Independenţă și 30 de ani de ASEM. Există o punte de legătură între aceste cifre?
Nu este doar o cifră, este și un simbol. Unul plin de conţinuturi, experienţe și emoţii. Exact, ASEM-ul
este de o vârstă cu Independenţa statului Republica Moldova. Ambele au rezistat încercărilor timpului și și-au creat propria istorie. Mulţi prieteni, actuali și foști studenţi, profesori, au rămas partenerii noștri, pentru ce le sunt recunoscător. Eu am dedicat ASEM-ului mulţi ani din viaţa mea, mai mulţi decât mi-am dedicat mie, îi revine o parte mare din succesele și insuccesele mele personale. Mă bucur că am avut această oportunitate, iar la ceas aniversar îi zic: La Mulţi Ani, ASEM, să fii o instituţie Independentă!
Destinul este o lecţie din care se poate de învăţat?
Trebuie să învăţăm din toate! Toţi avem teme de pregătit, mai bune sau mai puţin bune, mai plăcute sau mai puţin plăcute. Trebuie doar să îndrăzniţi, și una din porţi, cu certitudine se va deschide. Să intre fiecare pe ușa lui. Probabil că și aceasta face parte din ceea ce numim destin. Aveţi grijă de voi, aveţi grijă de sănătatea voastră, aveţi grijă ce vă doriţi…