Interviu: Rodica Ciorănică, Foto: arhiva personală
În 2024 a dus povestea identităților pierdute la Festivalul de la Cannes. A fost rezultatul unei munci în care și-a implicat, înainte de toate, inima. Activistă pentru drepturile omului și fondatoarea World Identity Network, Mariana și-a transformat experiențele în luptă, iar lupta în artă.
Activistă pentru apărarea drepturilor omului, Fondatoarea World Identity Network
Născută pe 9 martie, 1980, satul Grimăncăuți, raionul Briceni.
Shadows in the Dark s-a născut dintr-o nevoie profundă de a da glas unor realități pe care mulți oameni le trăiesc în tăcere. A fost un proces lung, dar momentul declanșator a fost conștientizarea faptului că identitatea nu este un dar, ci o construcție permanentă, uneori impusă de alții, alteori redefinită de noi înșine. Când am întâlnit persoane care și-au petrecut o mare parte din viață căutând să-și înțeleagă locul în lume, am știut că această poveste trebuie spusă.
Shadows in the Dark este despre două miliarde de oameni care până în ziua de azi trăiesc în umbra societății și care mereu trebuie să-și demonstreze existența, din cauza că elementar nu au actele de identitate care o confirmă. Dar la fel este și povestea tuturor celorlalți, care permanent trebuie să-și reafirme și să-și redefinească existența într-o societate în plină evoluție.
Îndoieli? Absolut. Fiecare artist și activist se confruntă cu această teamă: Oare mesajul meu va fi înțeles? Oare oamenii vor rezona cu ceea ce vreau să transmit? Dar am înțeles repede că arta nu trebuie să fie unidirecțională. Un film nu este despre a dicta un adevăr absolut, ci despre a deschide un dialog. Când am văzut reacțiile primilor oameni care au citit scenariul, am înțeles că acest subiect are ecou. Ce m-a făcut să merg mai departe? Nevoia de a crea un spațiu pentru întrebări, nu doar pentru răspunsuri.
Festivalul de la Cannes a fost o combinație de euforie, recunoștință și responsabilitate. Acolo filmul capătă o altă dimensiune, unde fiecare cadru este analizat, fiecare poveste este pusă sub lupă. Când am ajuns acolo, cu filmul meu, am simțit că toate nopțile nedormite, toate îndoielile, fiecare alegere grea din procesul de creație au meritat. Dar, mai presus de toate, am simțit că acest film își găsise un loc unde putea fi ascultat și înțeles la adevărata lui valoare.
Cea mai mare luptă a fost să mă conving că povestea mea merită spusă.
Cel mai puternic feedback. Eram la New York și s-a apropiat de mine un regizor după ecranizarea filmului acolo. Mi-a zis că nu a auzit de Moldova, dar a descoperit-o în filmul meu. A rămas surprins de țara mea mică care a dat o lecție de curaj și omenie unui glob întreg.
Identitatea și datele personale reprezintă cel mai puternic scut al unui om modern, de aceea trebuie să avem grijă ca nimeni să nu ni-l distrugă. În caz contrar devenim vulnerabili.
Act de curaj personal sau o confesiune artistică? Cred că este ambele. Este o parte din mine, dar și o parte din toți cei care au trecut printr-o criză de identitate. Nu am făcut acest film doar ca un exercițiu artistic, ci ca o mărturisire despre ceea ce înseamnă să trăiești între umbre și lumină, să îți pui la îndoială existența și să îți găsești propria voce. Ca femeie, simt că există o presiune enormă de a juca roluri impuse de societate. Acest film este, în multe feluri, o eliberare de aceste constrângeri.
Cea mai mare luptă a fost să mă conving că povestea mea merită spusă. Am crescut cu ideea că trebuie să fiu „în siguranță”, că anumite subiecte sunt prea personale, prea incomode. A fost o luptă să las garda jos, să accept vulnerabilitatea ca pe o forță, nu ca pe o slăbiciune. Am simțit că trebuie să demonstrez mereu mai mult. În această industrie, trebuie să fii ferm, dar și autentic.
Deci, da, sunt moldoveanca din Grimăncăuți care a ajuns la Cannes! Sunt o femeie care a trecut prin dificultăți, dar a ajuns la Cannes plină de mândrie față de poporul său care a pus umărul pentru a ajuta sute de mii de refugiați ucraineni. Văd o femeie mândră de rădăcinile sale, de poporul său moldovean, de umanitate și de empatia oamenilor de Moldova. Și mai ales, o femeie care speră că filmul ei va inspira și pe alții să procedeze la fel, și să-și poată împărtăși povestea cu ceilalți.Cea mai mare luptă a fost să mă conving că povestea mea merită spusă.
