Lică Sainciuc, câștigătorul „Omul Anului 2016” în domeniul Arta plastică

În 2016, aceeași „Albinuța”, dar și „Alfabetul cu povești” (volumul său de autor), și „Umbrela” de Petru Cărare au fost printre cele mai căutate cărți pentru copii în librăriile din Moldova. Și tot datorită muncii sale a apărut un nou curent în grafică, calcugravura, exprimat prin expoziția personală „Gânduri aievea”, în 2013. E un sondor al adevărului artistic, un experimentator al imaginii, un reparator al autenticității Chișinăului vechi, o oglindă a unei modestii în fața căreia pălește orice diamant.

>>> Când e vorba de cărți pentru copii mici, care nu prea știu să citească, nu-mi pare potrivit termenul „ilustrație”, sensul lui primar fiind de ceva auxiliar. Prefer termenul „desene” sau „grafică de carte”. Astfel, desenul este primordial, iar textul – complementar.

>>> Presupunerea că arta ar avea vreo misiune parcă ar prevedea existenţa unui scop final. Şi anume aceasta e deosebirea între cunoaşterea artistică şi cea obiectivă – însă numai în cea de-a doua poate exista scopul. Când apare îmbinarea „artă + scop”, arta se dă în lături.

>>> Despre culoarea sufletului e mai potrivit să vorbească muzicienii sau poeţii. Pictorii ar trebui să fie întrebaţi care este nota sau rima sufletului.

>>> Cei care cred că diapazonul unui creator este între linişte şi suferinţă se înșală. Doar mai există şi extazul, şi şovăirea, şi beatitudinea, şi chiar tâmpenia.

>>> Probabil în fiecare clipă dăm de cineva sau de ceva necunoscut. Însăşi noţiunea cunoaşterii presupune necunoscutul – nu poţi cunoaşte ceva deja cunoscut, îl poţi doar recunoaşte. Aşa că la întâlnire cu necunoscutul, întotdeauna va exista atenţia – dar o atenţie panoramică, fără diferenţierea anumitor lucruri… Să mă fac mai explicit: „anumite lucru” e de acum o orientare în spaţiul cunoaşterii, adică măcar ştiu că „e ceva”, şi asta parţial elimină necunoscutul, căci necunoscutul e înainte de „ceva” şi înainte de „este”.

>>> Noţiunea de „adevăr” vine în pereche cu „fals, minciună”. Dacă eliminăm tot falsul, rămâne adevărul curat. Şi eliminarea începe de la sine. Cea mai sofisticată, greu de pătruns este înşelăciunea de sine. Aici nimeni nu ne poate ajuta – trebuie să rămâi cu tine însuţi, cinstit, onest, de unul singur… E ca o curăţire de sine prin sine. (Celor religioşi le vine mai uşor – ei nu se pot ascunde de Divinitate.)

>>> Poți să nu ierți niciodată istoria doar dacă o iei în serios – o crezi ceva solid, static, nemişcat. Iar dacă te uiţi la istorie ca la un morman de cunoştinţe actuale subiective, care mâine (sau chiar peste o clipă) se vor modifica, atunci se schimbă şi atitudinea ta faţă de „acest adevăr relativ” – istoria. Îţi trece dorinţa să pretinzi ceva de la ea. Aşa că niciodată să nu zici „niciodată”.

>> Unele chestii pot să nu te bucure, şi totuşi să ţii mult la ele… şi în această categorie intră revelaţia, înţelegerea. Poţi să înţelegi câteodată ceva ce nu te bucură, dar faptul însuşi al înţelegerii te înalţă.