Nadia Darie își iubește la nebunie „fiica” virtuală, adică, site-ul EA.md. Portalul, de mai bine de un deceniu, aduce în viața femeilor cele mai inedite știri și materiale pentru ca ele să poată fi o versiune mai bună decât ziua de ieri. Într-un univers paralel muncii de jurnalistă, Nadia se dedică alături de soțul ei Tudor, creșterii celor doi fii ai lor, Ionuț și Matei. Dar, noi nu mai vrem să o întrebăm banalul: „Cum de reușește pe atâtea fronturi?” Ea reușește. Atât.
Nadia Darie, editoră – șefă „EA.md”
EA.md va împlini în acest an un deceniu de activitate. E un proiect inedit lansat de patru absolvente ale SSAJ. Eu am ajuns în echipa lor în anul doi de faculate. Și, iată-mă! De șapte ani site-ul îmi e deșteptător și casă, și loc de manifestare a creației și tot ce vrei tu.
E greu să te menții în top pe un anumit segment. Muncim să păstrăm imparțialitatea, acuratețea materialelor, originalitatea. Nu vrem să părem plictisitoare.
Suntem un colectiv de femei cu ambiții. În pandemie au luat computerul, telefonul, stativul și toată răbdarea din lume și au continuat munca foarte activ de acasă. Chiar dacă adaptarea a fost mai dificilă sau mai greu ne era să ne organizăm, cred că perioada aceasta a venit și cu efectele ei benefice. Vorbesc aici despre mai mulți oameni din online, în special în primele luni de izolare, de o disponibilitate mai multă pentru lecturi sau video-uri – deci un timp mai mare petrecut pe site-uri sau rețele și, respectiv, audiențe crescute pentru noi.
Născusem la începutul lui 2015 al doilea copil, am avut și provocări de sănătate legate de băiat – puteam liber să ridic mâinile și să spun: „Lăsați-mă să-mi cresc fiul”. Ei, bine, abordarea mea a fost alta, or EA.md pentru mine este un proiect la fel de important, e practic „fata aia pe care am crescut-o până acum (atunci)” – n-o puteam abandona. E simplu să spui „nu pot” sau „până aici” a mers ostașa. Dar ostașele (chiar dacă acest cuvânt poate nu există) luptă până la final. Eu nu știu unde este finalul, însă, din fericire, lipsă de inspirație nu avem. Căutăm mereu motivație, pentru noi, pentru echipă, pentru cei care ne citesc și încercăm, prin propriul exemplu. Să demonstrăm că e posibil să faci ceva în țara asta, pentru aceste femei deosebite care ne citesc. Și care nu-s puține.
Mă marchează eșecurile, dar nu trăiesc cu ele. Din fericire, sunt omul care e deschis și sincer, spune tot ce are și nu ține ca să se umple „cutia Pandorei”. Așa e și cu eșecurile, ele vin, își lasă lecția și pleacă – important este să n-o uităm și să n-o repetăm. Mai plâng și eu în pumni. Sunt plângăreață tare, în general, „am izvoarele la suprafață” – cum îmi zicea mama când eram mică. Dar îmi trece repede – ăsta e marele avantaj.
Savurez la maximum orice mică reușită. Recunosc, sunt omul care își ia energia din aprecieri și din feedback-ul oamenilor pentru ceea ce fac. Mă bucur extraordinar când reușim să aducem mulțumire, pe fața unei eroine a materialelor noastre, de exemplu, și ne încântă enorm toate atunci când ne reușește o nouă ediție în pijamale, un alt exemplu. Atunci simți spiritul de echipă, vezi că munca și eforturile nu se fac în zădar și ai un motiv în plus să mergi mai departe. Ce poate fi mai frumos? Mai motivant?
Seara îmi iau timpul de meditație adormindu-i pe cei mici. Le sunt alături până adorm, evaluând ziua și analizând aspectele ei. Neapărat îmi fac timp să stăm, discutăm, savurăm un film cu soțul meu, iar dimineața… Dimineața n-am când să lenevesc până prea târziu și nici de deșteptător nu am nevoie. Au grijă băieții. Fie să mă motiveze cu o cafea făcută de ei, fie să mă grăbească să le gătesc dejunul. Aaaa! Mai nou, de când sunt responsabilă de toate materialele comerciale care vin pe ambele site-uri ale companiei, primul gând e: „Oare nu așteaptă vreun client linkul de la mine?”. Adică, practic confirmarea plasării. Și așa începe ziua de muncă.
N-aveam încă doi ani împliniți și, la o aniversare în familie, când am fost întrebată ce poezie știu, tata pălise, amintindu-și că nu m-a învățat nimic parcă, să am ce spune. Eu am început tare și ferm să rostesc „Tatăl Nostru”. Îl auzeam de minim două ori pe zi de la bunica, lângă care stăteam mereu. Având câteva jucării improvizate, un scaun și o perdea, în clasa întâi le prezentam spectacole de teatru celor dintr-a doua. Apoi, când am mai crescut, fiecare serbare din sat era cu mine pe scenă, fie că prezentam sau cântam. Nu știu ce am făcut mai bine din toate, dar n-am stat nicio clipă. Visam să mă fac auzită. Sper că mi-a reușit.
