Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
PETRU HADÂRCĂ
Născut: 8 mai 1963, Sângerei. Director al TNME
Cifra 8 este cifra infinitului, iar el iubește fără limită teatrul. Este născut pe 8 mai și de 8 ani este directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Cifrele niciodată nu sunt întâmplătoare. Teatrul pe care îl conduce împlinește un secol de activitate și tot 100 de ani aniversează Teatrul Vahtangov din Moscova, acolo unde și-a început orele de actorie. Petru Hadârcă este actorul din culise, actorul de pe scenă, spectatorul din sală, omul dincolo de cortină care cunoaște și răsuflă cu tot ce înseamnă Teatrul Național.
Nu pot să-mi supăr rolurile, fiecare are partea lui. Primele spectacole după școala de la Moscova, le-am jucat la Teatrul „Luceafărul”. La invitația regretatului regizor Andrei Băleanu, în anii `88 am început colaborarea cu TNME, iar după anii `90, Victor Ciutac m-a convins să trec definitiv aici.
Teatrul este viață, sănătate, sărbătoare. Tot ce se întâmplă în cutia neagră a scenei, unde au loc miracole, pentru mine este o poveste pe care o trăiesc în realitate. Aici încercăm să transmitem emoție și energie spectatorilor.
Funcția de director mi-o fac cu pasiune, în limita posibilităților, în limita conjuncturii politice, dar asta nu ne afectează. Pe unde îmi reușește, pe unde încerc, cad, mă ridic și merg înainte cu verticalitate. De aceea și am ajuns să spunem lucrurilor pe nume și să marcăm cei 100 de ani de existență. Scena rămâne o platformă importantă într-o societate, este o carte de vizită, imaginea unei națiuni.
De-a lungul celor 100 de ani, teatrul a trecut prin dictatură, cenzură, perioade mai triste, dar de fiecare dată acele generații de actori care au ars pe scena teatrului național, au ars în numele identității naționale, în numele limbii române și au promovat întotdeauna adevărul, lucruri interzise cândva. Eu tot m-am prins la ideea când actorii băgau „șopârlițe” ca spectatorul să se gândească ieșind din sală… „Ce au vrut să spună?”, „Oare așa arăt eu dintr-o parte?”… Dacă omul ieșea cu întrebări, înseamnă că noi am dat niște răspunsuri.
Nu mi-a fost niciodată frică că din acest motiv pot fi scos din funcție și asta am demonstrat-o fiind director în 2003, când prin Ordinul Ministrului Culturii, prin hotărârea guvernării comuniste de a omagia teatrul moldovenesc, am avut curajul să spun că acesta nu este teatrul moldovenesc, dar românesc. Menționând că actualul Teatru Național a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921, fiind creat printr-o hotărâre de guvern semnată de ministrul Cultelor și Artelor, Octavian Goga, la inițiativa unui grup de fruntași ai vieții publice locale. Atunci am fost numit și fascist român și întrebat cu cât mă plătește România de le apăr interesele. Dar ceea ce s-a întâmplat nu a fost un moft, ci mai degrabă o întrebare pe care doream să o pun societăți, intelectualilor. În acea perioadă am fost demis pe articol politic. Am fost judecat, dar asta nu m-a speriat. După ceva vreme am revenit și continui să-mi apăr decizia și să păstrez adevărul.
Chiar și profesorii de la Insitutul „Vahtangov”, unde am învățat, spuneau că nu este posibil ca poetul Mihai Eminescu să poate scrie în două limbi, adică moldovenească și română. Ei spuneau: „Trebuie să fii prost ca să nu înțelegi și să nu accepți că ești român.”
Când Ion Ungureanu a sărbătorit 75 de ani aici, în scena TNME, fiindcă și el a fost profesorul nostru la Moscova, fiind pe atunci regizor acolo, am urcat în scenă și i-am mulțumit că, grație educației lui, în anii `80, când am plecat la facultate, ne-am dus moldoveni și în 85 ne-am întors români.
Actorii sunt copii de duminică, florile care încununează spectacolele cu succes. Poate este prea mult spus, dar cum îmi iubesc meseria, așa iubesc actorii și colegii cu care intru în scenă. Mă simt fericit când partenerul te provoacă și îți dă replica pe care tu trebuie să o cumperi cu 5 copeici și să i-o vinzi înapoi cu 10. Asta era replica regizorului, Ion Ungureanu. Nu știu dacă vreun spectator s-a îndrăgostit de mine, dar eu de ei m-am îndrăgostit întotdeauna.
Familia este o temă aparte, le sunt recunoscător că m-au răbdat. A fost o perioadă când i-am hrănit cu aplauze. Mă simt poate și vinovat că nu am avut posibilitatea să le iau castele, mașini. Prin 1990 jucam spectacole pentru cartofi și ceapă, numai ca să avem ceva de mâncare. Soția vine din domeniul literaturii, a colaborat cu televiziunea, radio, i-am simțit mereu sprijinul. În special în ultima perioadă îmi este de mare folos și mă rabdă cu cercetările și pasiunea care o port pentru teatru. Mă ajută să colectez documente pe care le-am scanat și acumulat de-a lungul celor 100 de ani, din bibliotecile din România și arhivele statului. Acum facem împreună o muncă titanică, mă ajută mult la descifrare.
Vreau ca a teatrului cortină să se deschidă cu noi proiecte și perspective frumoase. Noi, echipa, suntem obligați să-i dăm centenarului respectul cuvenit și suntem recunoscători Președinției României, dlui Klaus Iohanis și dnei președinte, Maia Sandu că au făcut decretele și au luat sărbătorirea teatrului sub egida ambelor președinții.