Zilele de toamnă vor deveni tot mai lungi și mai răcoroase. Vremea statului în casă cu o păturică moale și un ceai cald, se apropie. Toamna și iarna avem mai mult timp pentru noi și pentru relaxare. Dacă ești un cititor înrăit și vrei să îți îmbogățești biblioteca cu ceva nou, vezi recomandările făcute de Viorica Nagacevschi – s-ar putea să îți placă.
Patul Fridei
Un roman impecabil plin de memorii cu pana în ulei, de gânduri brodate în tablouri ce n-ar putea fi comparate cu nimic, este noua bijuterie literară a autorului Slavenka Drakulic, Patul Fridei.
Nedreptățile, boala și singurătatea au făcut dintr-o femeie o mare artistă. Iubirea, însă, o făcuse
femeie. Toate la un loc, au sădit în ea o luptă. O mare luptă pentru viață. Stele au fost nedrepte pentru ea, dar ea le-a iertat. M-ai mult bolnavă, trupul o părăsea, nu și sufletul. Cu un picior de lemn, era mai vie decât tot Universul luat împreună. Frida își trăia viața ca pe un testament. Ultima ei dorință era bucuria, bucuria de a nu reveni în lumea asta niciodată. Naiva viață a plonjat în fața celeia care se numea Frida, pictând ultimul simbol a unei epoci care nu a cunoscut înfrângerea.
Până nu se răcește cafeaua
Toshikazu Kawaguchi, un scriitor japonez, cu o stilistică agățătoare de trecut, lansează în lume o
ficțiune adevărată despre timp. Până nu se răcește cafeaua, este romanul care joacă mințile noastre cu trenul ce merge în trecut. Ai la dispoziție doar timpul până se răcește cafeaua. E un fel de poveste a Cenușăresei, în care dacă treci de miezul nopții te transformi într-un bostan. Fantomele din noi trăiesc la fel cu visele noastre. Durata deplasării în timp la Toshikazu Kawaguchi construiește suspansul pentru a reuși să găsești răspunsuri. Trecutul este neschimbat. Prezentul este mai convingător. Orice om își are destinul. Dar nu oricine îl poate recupera. Până nu se răcește cafeaua rămâne a fi romanul care te ajută să înțelegi scenariul pe care ți-l poți rescrie singur.
Avionul mirosea a pește sau iarna preotesei
Doamne, unde-ai să ne așezi pe noi, visătorii,
Care-am băut din corola florii
De mătrăgună și-am trăit goi?”, se întreabă Nicolae Popa în noul său roman Avionul mirosea a pește sau iarna preotesei. Eroul cărții, Mihai Loghin, un paznic cu studii la Litere, își remodelează într-un fel anume viața, încât nu lasă nimic ascuns sub țoluri de casă, ceea ce ar fi trebuit tăcut. Iubirea și banditismul se țin de mână, or, cotidianul ne sufocă la fapte eroice precum sunt și în cele mai înalte substraturi politice. Pe alocuri iubăreț, povestea narativă parcă ne-ar sălta din scaune (sau paturi) și ne-am înclina spre folclor astrologic moldovenesc. Autoironia îl face pe erou inteligent, care pune prostia la bătaie. Identificabil și dornic să-și depășească limitele, promiscuitatea și crima se face simțită, dar fără a epuiza muzeul satului, care ne face atât de aproape și de cunoscuți. Nicolae Popa, joacă nervii fiecăruia fără a-i lega și asta ține de o cultură prin care ne regăsim liniștea.
Lectură frumoasă!