De 30 de ani, Drapelul de Stat al Republicii Moldova este simbol al suveranităţii și independenţei ţării. Poetul, eseistul, publicistul, traducătorul și politicianul Ion Hadârcă, senator în Parlamentul României, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova este unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă a anului 1991. Cât timp, de vorbă cu Ion Hadârcă, descoasem esenţa independenţei, doamna lui, Maria Hadârcă, poate nu întâmplător, croșetează în preajma noastră o faţă de masă – ducând firul independent în îmbrăţișări sănătoase. Iar eu am privit acest „tablou” ca un simbol al faptului că Independenţa pornește din familie, cu încredere și prin susţinere reciprocă.
Despre cele trei formule, adunate în trei culori, într-un exerciţiu cu omul de stat, poetul Ion Hadârcă.
Text: Zina Bivol
Foto: Natalia Mitereva
Hair style: Tatiana Crudu
Make-up: Natalia Capustova, Elegant Lux
Styling: Alle Boutique
Cum a fost prima întâlnire cu numele și stelele prezicătoare?
M-am născut în luna lui Gustar, sub zodia leului. Adesea leul acesta a fost inconvertibil, mi-a marcat destinul. Port numele în memoria unchiului meu, pierdut fără de veste în cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când rușii treceau pe aici și își făceau bagajele cu averile noastre, cu tinerii noștri puși în linia întâi drept carne de tun… Port acest nume ca un fel de revenire a tuturor Ionilor pe plaiul Sângereilor și, totodată, ca un nume creștinesc conform celor născuți în ajunul sărbătorii Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind copil, știam că am un unchi și un bunel de partea cealaltă a Prutului. Adesea îl asociam pe unchiul Iașa – Iacob Hadârcă – mai târziu, un redutabil profesor de matematică, refugiat la Iași, care, apoi, a colindat toată țara ca să nu fie găsit și returnat în spațiul ocupat de armata roșie, cu orașul Iași. De atunci Iașul mi-a devenit confratern, iar pe ieșeni îi simt ca pe niște rude foarte apropiate. Abia după anii 1990, l-am întâlnit pe distinsul meu unchi…Tatăl meu nu-l văzuse de peste 40 de ani. Când eram mic, am învățat, de la fratele meu, abecedarul, de la bunica – poveștile lui Creangă, așa că la școală știam deja multe lucruri pe dinafară.
De mic, îmi plăcea mult istoria. S-a întâmplat să-mi dezvolt acest interes poate și din cauza că nu pricepeam cum e posibil ca un bunic să fie acolo, în altă țară, despre care în casa noastră nu se vorbea, și altul – aici. De ce neamurile nu se puteau aduna la sărbători. Apoi o altă avalanșă de probleme mi-a produs-o prima mea profesoară, Ecaterina Cucu-Chele, care a fost ridicată în `41 cu un copil de numai 9 luni. După vreo 15 ani de Siberie, Ecaterina Cucu-Chele ne preda la școală mai multe decât spuneau cărțile pe atunci. Fără a intra în multe explicații, învățătoarea noastră ne citea frumos și expresiv versuri din creația lui Coșbuc, Eminescu, Blaga, iar noi le recitam la sărbătorile școlare, evident, fără a face apel la autori. Învățam din fugă și doamna Cucu-Ghele mi-a insuflat simțul limbii române. Îmi dădea pe ascuns cărți ale clasicilor literaturii române, mă ținea drept unul dintre favoriții clasei, avea încredere, probabil, deși nu știu cum poți avea încredere într-un copil de 8-10 ani. Primii ani de școală au fost ani de paradis, dar, la un moment dat, profesoara a fost îndepărtată din învățământ. Din momentul acela nu-mi mai plăcea învățătura, iubeam doar literatura, cea care mi-a fost cultivată. Eram premiant la olimpiadele republicane, raionale, luam locul I alături de Liuba Tuchilatu, care s-a adeverit apoi a fi Leonida Lari. Pe Vasile Romanciuc l-am cunoscut tot pe la olimpiade, suntem dintr-o generație. Într-o altă ordine de idei, a apărut acest neastâmpăr, dorința de a descoperi, de a rătăci prin împrejurimi. Am ajuns odată tocmai la cetatea Sorocii pe jos, cu un grup de copii. Știam că există acolo o cetate și trebuie văzută. Era o perioadă de explorare.
Am publicat câteva poezioare, în 1965, în revista „Cultura Moldovei”. Țin minte starea mea de atunci: eram cu nasul pe sus, ce mai bucurie! Eram un tânăr poet! Țin minte primul răspuns de încurajare venit de la Dumitru Matcovschi. Nu am păstrat textul, din păcate. Îmi amintesc că am primit chiar și un onorariu mic, dar important pe atunci, din acei bani am cumpărat pateuri de la cantină pentru colegii mei. Nu știu, dacă am gustat pateuri mai dulci și mai gustoase nici până, nici de atunci.
Deși eram deja adolescent, în acea perioadă, literatura nu era o prioritate pentru mine, era doar o pasiune, o primă dragoste. Esențial era sportul, înotul, fotbalul, ne umpleam de energie pe imaș, la păscut vacile. Poeziile veneau așa din mers, uneori le scriam în timpul lecțiilor și asta nu mă favoriza, dimpotrivă, profesorul de matematică avea un fel de furie împotriva metaforelor mele și dorea cu orice preț să învăț teorii, să rezolv probleme complicate și dorința acelui învățător, în loc să mă apropie de enigma formulelor matematice, mi-a trezit repulsie față de această materie. Abia peste ani, în discuții cu academicianul Petru Soltan, am înțeles că gândirea poetică se ascunde în cifre, în ecuații.
Nu am găsit-o dintr-odată, fiindcă, după școală, am aplicat la ziaristică, dar nu am trecut concursul și așa am ajuns să fac armata, care m-a educat sub aspect disciplinar și mi-a format caracterul, căci până atunci eram un rebel. După serviciul militar, obligatoriu pe atunci, am insistat și am reușit la filologie, la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. Printre altele, am fost stipendiat cu bursa cea mai mare și am absolvit cu mențiune facultatea. Noi am fost obișnuiți cu munca, tata era agronom, avea acest dar înnăscut. Făcea minuni din orice pom, din orice plantă, din orice floare. Eu am crescut într-un paradis, dar pentru acest rai trebuia să muncești. Veneau specialiști de pe toate meridianele să vadă minunile pe care le făcea tata – Dumitru Hadârcă. În toată această cultură și muncă depusă de tata, vedeam și găseam o bună doză de poezie, de meditație revigorantă. Tatăl meu a vrut să mă facă și pe mine agronom, el era și apicultor, avea știubeie de albine, mereu mă învăța ceva. Dar eu vedeam doar frumusețea mâinilor tatei și înțelegeam doar gustul mierii aurii. Eram mai mult un „trântor”, un consumator de miere. În tot cazul acest limbaj, al grădinii paradisului, l-am proiectat și în textele mele.
La facultate am întâlnit-o pe Maria, soția mea. Maria a fost și a rămas un spirit activ, își găsește ocupații din orice, învață tot ce e nou: computer, mașină, programe noi, cunoaște și poate explica toate îndeletnicirile oamenilor de la sat… Acum m-a adus pe mine aici, dar nu pierde timpul – împletește o față de masă pentru Ionela, fiica noastră, care și-a deschis sufletul pentru lucrurile originale, cu specific local sau național. Mă bucur că o văd alături, chiar când mă așteaptă, nu stă degeaba. Și acum, vedeți? Croșetează. Are mereu de lucru. Mă însoțește, este îngerul meu păzitor. Ea mai și scrie, a avut câteva ecouri, facem o echipă bună, un fel de mini cenaclu. Ne-am cunoscut în anul I, când, după armată, am fost înscris la Institutul Pedagogic. Îmi amintesc că versurile mele urmau a fi discutate la cenaclul literar „Luceafărul”. Urma să mergem la colhoz, la cules de struguri. M-am apropiat de decanul facultății, Gheorghe Nantoi și i-am arătat ziarul „Tinerimea Moldovei” în care era publicat că joi urmează să mi se discute versurile și că nu pot pleca. Așa am rămas la Chișinău, dar urma să ajung mai târziu la Larga, Cahul și să-mi recuperez ziua de muncă. Acolo am cunoscut-o pe scumpa mea soțioară, Maria. S-a nimerit să culegem struguri pe același rând, eu îi povesteam despre armată, poezie, Bacovia și așa a început dialogul nostru. Când ne întorceam de la cules, am trecut pe lângă o gospodărie. Maria s-a uitat lung la un gutui doldora de rod, un copac galben-auriu cu niște gutui mari și frumoase. Am înțeles că și-ar fi dorit un fruct, am sărit iute gardul pentru a-i aduce acel gutui de aur. Și iată de atunci au trecut 50 de ani și suntem împreună. Trebuie să-i întorc cumva paguba stăpânului, gutuiul a fost de aur curat!
La cât ar părea de demodată, această frază, totuși, ea conține o mare doză de enigmă! Este iubirea care mișcă sori, stele și planete. Fraza aceasta dantescă rămâne întotdeauna a fi valabilă, fără iubire nu există nimic în univers. Relația de fidelitate, de apropiere, de susținere reciprocă este în firea naturii. Nu înflorește pomul fără iubirea albinei. Zilele acestea, întorcându-ne de la Iași, am văzut un cuib de berze și admiram cum unul stătea cu puii, iar altul zbura în lunca Prutului după mâncare, ca apoi să se schimbe cu rolurile. Cred că aceasta înseamnă iubire.
Am trecut și prin multe greutăți împreună. La început tata mi-a dat din banii lui pentru casă pentru a putea să ne construim o cooperativă. Gestul părinților ne-a marcat foarte mult și am încercat apoi să recuperăm și să le justificăm încrederea.
Pot să dau un răspuns univoc – NU! Iar al doilea – desfășurat. În perioada anilor 2014-2015, pe când eram liderul Partidului Liberal Reformator, am protestat în instanță împotriva concesionării aeroportului Chișinău și a miliardului furat. La vremea respectivă, în condițiile „statului capturat”, când Agenția Proprietății Publice ca structură a Guvernului, Curtea de Apel și beneficiarul tranzacției ilegale AVIA-Invest făceau corp comun împotriva reclamanților, era mai mult decât previzibilă respingerea Apelului nostru către instanță, după cum s-a și întâmplat. Și atunci, în calitatea mea de oponent principal, am intervenit în finalul penibilului spectacol juridic, în ultima luare de cuvânt, punctând următoarele: „Atunci când mi-am depus semnătura sub Declarația de Independență, pe care o vedem aici atârnată în sala de judecată deasupra capetelor Dumneavoastră, noi, semnatarii ei, am avut în vedere inclusiv constituirea unui stat de drept în care toți sunt egali în fața legii și demnitarii de stat, și funcționarii publici, judecătorii, procurorii – în aceeași măsură cu cetățenii simpli. Am avut în vedere că datoria judecătorilor este, în primul rând, să apere interesul național, să nu admită ori chiar să comită delapidări ale bunului public, să nu folosească principiul inamovibilității drept paravan pentru afaceri oneroase, pentru transformarea instanțelor în anexe de cartel; să stârpească flagelul corupției și să facă dreptate. Am asistat, din păcate la o distorsionare gravă a acestor deziderate de început ale statului, de aceea nu-mi rămâne decât să-mi exprim regretul pentru propria mea semnătură depusă pe Declarație. Inutilă, precum se vede. Știind atunci la ce se va ajunge, cu siguranță, nu aș mai fi semnat-o!” (19 ianuarie 2016).
Credeți că s-a meritat tot sacrificiul?
E greu de spus, am vorbit despre acest fapt și în Senatul României. M-am străduit ca ideile, problemele, durerile, bucuriile acestui ținut să răsune în mod sistematic și acolo, în inima Țării, căci trebuie să spun: se știe prea puțin, cu toate că ajutoarele vin cu nemiluita. Discursurile mele din Senat, mai ales cele din anul Centenarului se regăsesc și-n cartea mea „Tezaurul Unirii 1918”. Printre altele, am fost inițiatorul celebrării comune a Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara-mamă în Senatul României. Am fost la președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, cu propunerea de a ține o ședință comună a parlamentelor de la București și de la Chișinău. O idee magnifică! Dar nu a dat rezultat, realizasem că ar fi ieșit un mare tărăboi.
Nu! Aceasta este a doua mare deziluzie a mea. Prima a fost în anul 1991, în perioada deșteptării naționale. Lumea zice că a fost o luptă de eliberare națională. Nu cred, dacă era așa, însemna să fi fost o luptă cu arma în mână. Au urmat apoi: miniputci-ul local: Congresul de resuscitare a moldovenismului ca linie politică oficială „Casa noastră – Republica Moldova”, conflictul transnistrean („V-am provocat special războiul din 1992 ca să nu vă uniți cu România”, declara în 2002, la Chișinău, președintele Dumei Ruse, Ghenadie Selezniov); dezvoltarea erei moldovenismului histrionic, de la vămile euroasiatice până la cele euroatlantice… Mă refer la repunerea în drepturi a partidului comuniștilor sub bagheta magică a președintelui Petru Lucinschi, reculul comunisto-agrarian, în bloc cu interfrontiștii; alunecarea lui Mircea Snegur în brațele agrarienilor; votarea noii Constituții cu anacronicul articol 13 „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcționând pe baza grafiei latine”…; concesionarea pachetului majoritar al Gazoductului republican către „Gazprom”; sacrificarea scurtei guvernări proeuropene a liberalului Ion Sturza, de către aceeași comuniști-interfrontiști cu ajutorul „mâinilor curate” ale „patriotului” Iurie Roșca – toate aceste acțiuni concertante au descurajat definitiv marile noastre proiecte unioniste și au sucombat definitiv și pentru multă vreme în băltoaca roșiatică a celor bătuți cu secera și ciocanul…
La 27 august 1989, a avut loc Marea Adunare Națională, căreia i-am fost Președinte-mediator. După MAN am fost ales președinte al Frontului Popular. Este adevărat, platforma Frontului Popular nu anunța explicit obiectivele unirii, fiindcă, în condițiile Imperiului Sovietic, era, pur și simplu, imposibil așa ceva. Împreună cu colegii mei, Dumnezeu să-i ierte, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, deputați în Congresul Deputaților Poporului din Uniunea Sovietică, am condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Se întâmpla la Moscova, în ședința Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice care a declarat ab initio nule și neavenite Pactul Ribbentrop-Molotov și protocoalele lui secrete. Se întâmpla la 24 decembrie 1989. După acest eveniment de o importanță excepțională, deputații din republicile baltice s-au retras din Congres și s-au întors în teritoriile lor și și-au restabilit independența proclamată la 1918. Dar noi ce să restabilim? Noi trebuia să fim solicitați acasă de statul român, ca Basarabia să revină la matricea sa firească, așa cum spune Declarația de Independență. Ei bine, nu s-a întâmplat și acest fapt este marele clivaj politic în care am nimerit. Este o capcană istorică. Ne-am proclamat independenți față de Imperiul Sovietic, iar țara, din păcate nu era pregătită să ne primească acasă și niciodată nu a cerut explicit acest lucru.
Lecțiile sunt destul de complicate și complexe. Este o temă foarte grea. Aici vă fac o destăinuire. Când m-am angajat în mișcarea politică declanșată de la Uniunea Scriitorilor, lupta noastră cu sistemul însemna și o luptă cu acei care erau și mai sunt împotriva Libertății. Niciun scriitor, niciun artist, niciun creator nu se poate realiza și nu poate exista fără sentimentul libertății. Marii creatori: Eminescu, Tolstoi, Stere, Cehov ș.a. și-au crescut libertatea interioară ca pe ceva valoros, aceasta fiind prima condiție a oricărui gânditor. Acum trebuie să recunosc, o fac pentru prima dată: inițial a existat în conștiința mea un moment de egoism, cel al artistului din mine, când mi-am dorit să obțin deplina libertate pentru sine și pentru acei care împărtășesc această idee. De aici a izvorât imboldul de a merge în această bătălie. Libertatea individuală este valoarea supremă a oricărei societăți, ceea ce la noi a rămas pe plan secund, mulți au abandonat și sunt dezamăgiți.
Ei m-au susținut, dar adesea am fost imprudent. De regulă, luptătorii de acest gen sunt singuri. Fiecare își asumă sacrificiul, fără a pune în pericol viața apropiatului. Eu am trecut printr-o situație care m-a cutremurat. În noaptea când m-am deplasat peste hotare, la 19 spre 20 august 1991, când s-a produs putci-ul militar de la Moscova, Maria a trimis copiii pe la colegii noștri de facultate, pe la prieteni, ca să nu poată fi găsiți, în cazul în care se vor declanșa aici represiunile… Am trecut pe la părinți. Mi-au dat lacrimile, când mama m-a întrebat, ce să facă, să-și pregătească traista cu posmagi? Ei au trecut prin perioada deportărilor, frica exista în inima părinților mei, așa cum există în conștiința societății.
Nu am avut niciodată un sentiment de frică, am fost amenințat în câteva rânduri, dar eu știam că trebuie să-mi duc crucea până la capăt.
Momentul ultim al deziluziei mele s-a produs când, după putci, am părăsit Bucureștiul. Am revenit acasă, înțelegând că nu se va putea mai mult, totul părea zădarnic…
Eu am avut spete puternice, familia a fost sprijinul meu! Uneori singur mă cutremuram, de câte treceau prin sufletul doamnei Maria, dar ea mi-a fost tot timpul alături. Această luptă era o chestiune pe care ne-am asumat-o cu toții.
Lui Dumnezeu trebuie să-i mulțumești că ți-a dăruit viața, să-i fii recunoscător pentru toate căutările și frământările. Poate acum nu aș fi făcut atât de multe greșeli politice, poate aș fi procedat altfel, mi-aș fi asumat mai multe…
Da, după ce am fost invitat la București la niște conferințe politice, mi s-a propus să merg în alegerile pentru Senatul României, județul Vaslui, ceea ce am și făcut. Nu o spun cu emfază, dar lumea mă cunoștea. Încă de la Podul de Flori s-au păstrat niște legături cu oamenii de bună-credință care m-au înțeles și cu care mă întâlnesc cu drag! Dorința mea arzătoare a fost și a rămas să facem, împreună, Unirea…
Acești 30 de ani de independență nu au fost un eșec total, ceva, totuși, a existat și acest lucru urmează a fi pus în valoare. Bună-rea, dar această Independență este a noastră!
Măsura a toate: câtă cultură – atâta libertate!