CONVERSAȚII
Ea – foarte stilată și cochetă.
El – foarte exact și sobru.
Vera este femeia care atrage privirile, iar Dorian nu ezită să-i asculte și să-i înțeleagă așteptările. La prima vedere ți-ar părea diferiți, dar în procesul discuției înțelegi cum li se împletesc viziunile, amintirile de altă dată și le citești dragostea pe buze.
I-am admirat în această sesiune de poze, cum cu atâta ușurință și galanterie treceau dintr-o mizanscenă în altă fără să-și întrerupă povestea lor de la început și până astăzi.
Vera Terentiev și Dorian Furtună
AMINTIRI DE ÎNCEPUT
Dorian: După atâta timp, încă, îmi amintesc cu exactitate cum prima dată ne-am văzut la o conferință de presă, la Infotag, în vara anului 2005. Țin minte că ai intrat cu întârziere în sală și mi-a atras atenția cum gestionai cu activitatea cameramanului, îi spuneai din ce unghi să filmeze și când. Ai fost o apariție memorabilă atunci. Mi-a plăcut, evident, cum arăți, dar m-a impresionat și încrederea cu care știai deja să-ți organizezi munca.
Vera: Da, da… O să-mi aduc aminte mereu de acea conferință de presă. Eram studentă, dar deja lucram la o televiziune ca reporter și prezentator de știri, trebuia să merg la ore și nu prea reușeam să ajung la acel eveniment cu participarea europarlamentarei Maria Carlshamre, despre comunicarea femeilor în politică. Am întârziat un pic și eram concentrată să prind momentele esențiale ale discursului. Atunci te-am văzut. Tu erai moderatorul acelei conferințe.
Dorian: Peste câteva săptămâni, tot la Infotag ne-am văzut din nou, în fața agenției. M-am apropiat de tine, am inițiat o discuție și așa a pornit firul comunicării și al relației noastre…
Vera: Aha, mi-ai cerut numărul de telefon și e-mailul, sub pretextul că urmează să mă inviți la un eveniment organizat de tine. Până atunci însă, m-ai invitat la o cafea.
Dorian: Da, și când ne-am întâlnit, la o terasă din Parcul Central, mai puțin grăbiți, am avut în fața mea imaginea clară a unei frumuseți cu trăsături clasice, ca din filme.
Vera: Și eu mă uitam în ochii tăi albaștri și mă gândeam că un așa băiat, cu siguranță, este implicat deja într-o relație și mari șanse nu prea am.
ÎNCREDERE DEPLINĂ ȘI SIGURANȚĂ?
Dorian: Oricât ar trăi doi oameni împreună, întotdeauna rămân unghere interioare ascunse și de nepătruns. Omul are secrete chiar și față de sine, pe care se teme parcă să le scoată la suprafață din subconștientul sau inconștientul său. Cu atât mai mult e firesc să fim într-o anumită necunoaștere în privința celor din jurul nostru. Niciodată nu poți descoperi definitiv o altă persoană, pentru că nici pe tine însuți încă nu te-ai dezvăluit cum se cuvine și probabil nu te vei dezvălui vreodată.
Știu din propria experiență că ceea ce transmit la un moment dat mimica, vorbele și ochii mei nu corespund întru totul gândurilor lăuntrice pe care le am atunci. Îmi dau seama că la fel se întâmplă cu oamenii de vizavi. Numai ei știu ce zace în interiorul lor… Deci cred că niciodată și nimeni nu-și descoperă partenerul definitiv.
Vera: E bine că după atâția ani împreună încă ne descoperim unul pe celălalt, în același timp, dintr-o privire pot să înțeleg dacă ai ceva pe suflet, dacă ești revoltat sau dacă în acea zi ai reușit să faci tot ce ți-ai planificat.
Dorian: Hm, așa îți place ție să crezi…
IMPLICAREA PĂRINȚILOR
Dorian: Ceea ce știu sigur e că ambii suntem persoane care și-au format din tinerețe un caracter autonom și până și părinții noștri s-au convins că e cel mai bine să ne lase să ne gestionăm viețile așa cum știm noi mai bine.
EMOȚIILE DE NUNTĂ
Vera: Nunta noastră a fost așa cum am planificat-o. Noi doi ne-am ocupat de toate, desigur și specialiștii unei agenții pentru organizarea evenimentelor. Mie mi-a plăcut mult procesul de pregătire. Am gândit decorul, culorile, am selectat florile, desigur am vrut neapărat să ne bucurăm și de anumite tradiții. În noaptea din ajunul nunții, era totul pus la punct, ce voiam era doar să nu plouă. Aveam amenajat afară, la natură, un spațiu cu canapele, flori și lumânări, destinat pentru întâlnirea oaspeților și cununia civilă și…nu a plouat (zâmbește). Nunta a fost fabuloasă, am dansat toată noaptea, iar noi cu tine n-am mâncat aproape deloc, fiindcă eram prea agitați și preocupați de oaspeți. Deși acum, la distanță de ani, nunțile moldovenești cu sute de oameni îmi par deja depășite sau chiar nejustificate…
Dorian: Eu îmi amintesc cum am întârziat la nuntă și toți oaspeții ne așteptau de minute bune în spațiul unde urma să aibă loc înregistrarea oficială. Dar am considerat că ăsta e un lucru firesc pentru mine. Eu sunt un om care deseori întârzie la evenimente, pentru că mereu îmi umplu cu mult conținut timpul, până în ultima clipă, și pentru deplasarea de la o locație la alta las un minim de minute necesare.
ROLUL DE MAMĂ ȘI TATĂ
Dorian: Te întrebi uneori, oare cum suntem ca părinți? E greu de zis, fiindcă odată cu fiecare generație nouă, regulile și principiile parentingului trebuie reinventate. Nimeni azi nu știe precis cum e mai bine să gestionezi comportamentul unui copil în epoca gageturilor și a abundenței informaționale. Ce funcționează azi din vechea pedagogie și ce este deja ineficient? Nu e prea clar. Fiecare părinte este un experimentator și merge pe un tărâm necunoscut în educația propriilor săi copii, adaptându-se la caracterul lor, la cerințele vremurilor, dar totodată încercând să respecte niște principii și tradiții pe care le consideră fundamentale în creșterea celor mici.
Vera: Cum suntem ca părinți cred că ne vor spune abia copiii noștri, atunci când vor avea și ei copiii lor, ca să poată vorbi în cunoștință de cauză, prin comparație. Noi ne străduim la fiecare etapă de creștere și dezvoltare a copiilor să le oferim tot de ce au nevoie. Asta nu înseamnă abundență și răsfăț. Îi învățăm măsura și echilibrul în toate, mai ales în exprimarea emoțiilor – cel mai dificil lucru la vârsta lor. Și odată cu ei trecem și noi examenul emoțiilor în fiecare zi (zâmbește).
Dorian: Noi ambii am avut o copilărie de țară. Deși eu m-am născut la Chișinău, unde trăiau părinții mei, o parte considerabilă din primii ani de viață i-am petrecut la sat, cu bunicii. Și aproape toate vacanțele. Acelea erau cu totul alte vremuri, cu alte reguli, alte ispite, alte bucurii, altă libertate… A fost diferită copilăria noastră de atunci de copilăria de acum. Cred că și copiii noștri ar fi fost ca noi, adică mai temperați emotiv, dacă se nășteau în acele condiții. Și cred că și noi am fi fost ca ei, dacă ne nășteam în anii de acum, când societatea, paradoxal, este mai restrictivă pentru copilăria lor, iar stimuli atractivi și care agită sunt mai mulți.
Vera: Totuși copiii noștri, Răzvan și Victoria, petrec destul de mult timp în afara pereților de la bloc. Mergem periodic la țară la părinții mei, unde se joacă cu animăluțele din curte și văd cum e viața la sat, acolo unde am crescut eu. Mergem des și la mama ta, în casa de la marginea pădurii. Le oferim spațiu de explorare și noi experiențe de joacă. Ca orice părinte, îmi doresc să aibă o copilărie cât mai plină de emoții și de amintiri plăcute.
Dorian: Eu, ca tată, sunt mai autoritar și totodată mai iertător față de copii. Și sunt mai implicat în jocurile energice cu dânșii. Așa o relație s-a format în mod firesc.
Vera: Noi nu ezităm să îi apreciem atunci când merită. Le spunem cât de mult îi iubim. Alintul oferit lor e o bucurie în plus pentru noi. Echilibrul însă este un cuvânt cheie aici. Și ne-am convins că și cuvintele de probozire își au rolul lor educativ, altfel copilul nu va înțelege unde a greșit și cum trebuie să procedeze în viitor.
TELEVIZIUNEA VS FILOSOFIE
Dorian: Cred că activitățile noastre foarte diferite sunt potrivite pentru viața de cuplu, pentru că ne oferă spațiu pentru dezvoltare individuală și independentă. Se produce o detașare necesară de treburile și preocupările comune. Televiziunea e lipsită de filosofie, iar filosofia stă departe de lumea superficială a televizunilor. Această distanțare și separare oferă în mod straniu un echilibru, deoarece între două domenii atât de diferite nu poate exista vreo competiție sau tensiune. Și seara nu aducem ambii aceleași stări și gânduri acasă. Noi ne-am apropiat ca oameni, și nu ca profesii sau activități.
VERA: Asta se întâmpla pe vremea când eu eram studentă și făceam primii pași în lumea jurnalismului, iar tu scriai prima ta carte și te îndepărtai de lumea politicului. Ne-am apropiat ca tineri. Cât ține de separarea domeniilor noastre profesionale, mie chiar îmi place când o situație din domeniul meu de activitate, pe care ți-o povestesc, o supunem unei discuții cu tentă filosofică, dar una destul de pragmatică din partea ta.
SFATURI ÎN CUPLU
DORIAN: Eu sunt destul de autosuficient și autonom în domeniul meu de activitate și aproape niciodată nu cer opinia nimănui despre ce ar trebui să fac, să gândesc, să scriu. Cred că nimeni nu știe asta mai bine decât mine. Deci pot doar testa acasă sau cu unii cunoscuți anumite idei, proiecte sau texte, ca să văd reacția și să mai adaptez stilul sau timingul, dacă e cazul.
VERA: Eu tot încerc să nu te obosesc cu domeniul meu de activitate, dar îmi place să-mi oferi uneori anumite interpretări pe anumite subiecte, sau anumite soluții și idei. Și uneori îmi zic, de ce să nu beneficiez de o consultație, mai ales că e gratis.
ÎNTRE IERTARE ȘI SUPĂRARE
VERA: Am învățat de-a lungul anilor că dacă se mai întâmplă vreo ceartă, mai corect e să nu punem supărarea între noi, ci să comunicăm cât mai mult când apare o situație de criză. Doar prin discuții ajungi la împăcare.
DORIAN: Da, ne promitem uneori să nu ne mai enervăm reciproc, dar asta, bineînțeles, este o promisiune utopică într-o căsnicie…
VISURI COMUNE
VERA: Ceea ce îmi doresc e să păstrăm ceea ce avem și să ne creștem în liniște și bucurie copiii. E o simplă dorință la care țin și lucrăm foarte mult.
DORIAN: Cu cât mai puține la număr și mai concentrate sunt dorințele, cu atât e mai ușor să ți le împlinești. Cu răbdare. Peste ani, sper să am suficientă sănătate și energie mentală pentru a ne vedea copiii crescuți și cărțile scrise. Iar cele din biblioteca personală citite, măcar în bună parte.
VERA: Pentru asta e nevoie de un confort casnic și familial, nu-i așa?
DORIAN: Așa e. Din zona de confort ieși uneori numai pentru a aprecia o dată în plus avantajele confortului pe care ți l-ai creat anume pentru caracterul și necesitățile tale.