Citeam undeva în oceanul Internetului o frază precum că, da, străinii vin în țara ta și îți fură locul de muncă. Dar dacă un om care nu știe limba, legislația, nu are nicio relație sau un ajutor care să-l ghideze și se angajează singur, atunci tu nu ești decât un ratat. Victoria Dunford e din categoria oamenilor care și-au modelat viața peste hotarele țării și a vrut să se facă utilă locului unde își duce acum destinul. Căsătorită și stabilită în Regatul Unit, eroina noastră nu a uitat de unde a venit. Așa că în Republica Moldova a lansat mai multe proiect sociale. Și nu doar.
Victoria Dunford, Fondator „MAD-Aid”
Acum 14 ani am ajuns pe Insula Wight a Regatului Unit. Am venit printr-un schimb de experiență la absolvirea universității. M-am căsătorit și deja casa mea e aici. Ca pentru toți cei care își schimbă locul, limba, cultura, mediul a fost greu. Străinătatea doare. Vrei la rădăcini. Când îți e bine la fel, vrei să împărtășești bucurie. Dar anume acea dorință de a găsi ceea ce mă face utilă, ceea ce mă face mai aproape de casă, a adus un aport semnificativ pentru toate proiectele de la început până în prezent.
Plângeam ore în șir că nu pot face mai mult, că nu pot să răspund la toate apelurile și la toate nevoile. Însă am avut parte de mentori buni care au știut să mă învețe să mă concentrez pe ceea ce pot face, nu pe ceea ce nu pot. E dificil să faci bine corect, pentru că, într-adevăr, cazurile sunt sensibile prin toate aspectele. Donatorii au nevoie de dovadă, beneficiarii de demnitate și respect. Am încercat cât de mult posibil și mi-a reușit până în 2016 să rămân cât mai invizibilă. În aceleași timp, prin povestirea și împărtășirea acțiunilor concrete putem reuși, motiva mai multă lume să înceapă proiectele lor.
În pandemie am lansat o campanie alături de Ana Racu și Anatol Untură. A fost o acțiune care era foarte necesară, indiferent cine o pornea, anume că am reușit să ne unim oameni cu aceleași viziuni, unde fiecare din primele două ore de discuție la telefon (cu regret pe viu încă urmează să îi întâlnesc și pe Ana, și Anatol) au știut fiecare ce aport are, și ce avem de făcut. Nu ne-am așteptat să ia așa amploare, nici la complicațiile ba tehnice la donații, ba necesități mari și echipamente greu de găsit, dar rămânem ferm pe poziția că ne-a reușit multe împreună cu toți care ni s-au alăturat. Am oferit cel mai mult – speranță că se poate. Mă repet, dar e adevărat, toate sistemele de sănătate au avut nevoie de societatea civilă.
Nu știu, ce sună mai frumos, Medalia Imperiului Britanic sau Prima Moldoveancă cu medalie de la Regină, însă ambele sper să inspire generații întregi că se poate. E un titlu obținut în 2017, pentru munca și dedicația în dezvoltarea și înființarea Centrului Phoenix din Râșcani. Se poate atunci când aștepți cel mai puțin, dar când menții valorile și principiile individuale de viață la sigur că ajungi departe. Determinare, perseverență și răbdare și poate oricine veni la palat, fie cel britanic sau palatul vieții proprii.
Sunt omul care se supără tare când planurile dau greș. Și ele o fac des! Dar, totodată sunt persoana căreia îi trece repede, și am destulă reziliență (deocamdată) să mă ajustez. Încerc să analizez mult, și să văd pozitivul, oportunitatea din orice situație. Rar mă resemnez, dacă o fac, e după ce încerc orice soluție.
Greu lupt cu nedreptățile, te face să te simți pe de-a dreptul nebun, că nu ești ca toți și crezi în ceva diferit. Apoi creezi exemple și demonstrezi cum ar trebui să meargă lucrurile și iarăși ești privit ca de pe o altă planetă. Dar e frumos când zi cu zi, an de an se aliniază oameni care gândesc la fel, și cred în corectitudine, integritate – încet împreună cu astfel de oameni construiești visuri. Iar nedreptatea o împingi tot mai în spate. Depinde dacă ne resemnăm sau ne asumăm responsabilitatea, ambele sunt alegerile fiecăruia.
Mă motivează cel mai mult pasiunea. Sunt foarte pasionată de ceea ce fac, sunt obsedată să creez ceva nou, să fiu utilă. Pentru asta sunt dispusă să mă trezesc mai devreme și să-mi sacrific somnul de multe ori. Anume când ai visuri și pasiuni, chiar dacă dau eșec uneori, te motivează să te ridici din nou, și încerci. Vreau o lume mai bună, și îmi place să încerc să aduc aportul meu mic în a o construi.
De la beneficiarii proiectelor noastre am învățat să apreciez viața. Simplu. Am învățat cum să zâmbesc cu adevărat. Cum e să te rogi și să ai încredere și să mulțumești. Care sunt cu adevărat problemele vieții – lipsa sănătății, familiei…
Am învățat și învăț zilnic mai multe lecții despre oameni, unele destul de dure. Vreau omenie și visez la o altă lume, pandemia la început o vedeam ca o speranță că lumea revine la bunătate. Sunt prea naivă de felul meu și cred în fiecare, deschid oricui ușa casei mele, coleg, prieten, străin. Nu regret pentru că mulți străini au devenit cei mai devotați oameni, deci am avut doar de câștigat, iar pentru cei care au ales să lovească– am însușit lecția. Experiența m-a învățat că oamenii au dreptul să fie cum doresc ei, nu putem să așteptăm respect acolo unde e doar interes. Nu putem fi toți la fel, e important să nu așteptăm ca cineva să fie ca noi.