Viorica Nagacevschi e femeia care își trăiește viața prin cuvinte născute pe foi, pe foi de suflet, de gânduri și stări. Și, chiar dacă profesia de notar aduce sobrietatea și litera legii, eroina noastră știe cum să facă jonglerie între cele două stări ale ei, de seriozitate și romantism. Cărțile ei au topit suflete, și emoții, au înflorit sentimente de nedescris… Citiți-i paginile…
Viorica Nagacevschi: Notar, scriitoare
Fiecare răsărit, fiecare dimineață, fiecare zi deja e o reușită. Eu nu aș face un top al reușitelor, ci aș aduna pietrele mele norocoase din care ipotetic, mi-aș ridica o casă: anii, experiența și cărțile scrise.
Dacă m-aș fi născut un om discret, probabil nu aș fi purtat atâtea răni, care mi-au lăsat urme invizibile. Eu nu cred că am lăsat loc pentru secrete, de aceea nici nu știu dacă mai port careva taine cu mine.
Au fost timpuri când nopțile cădeau de-a valma peste mine și zilele la fel, de parcă erau aceleași nopți decolorate doar. Puternicul s-a călit încet, la focuri mici, după care măream doza cu fiecare clipă când mă gândeam că prea puțin mi-a rămas pentru viață, dar eu tare mai voiam să trăiesc. Și vreau să trăiesc încă mult, mult…
Nicio situație nu apare fără rezolvare. Acolo unde există voință există și soluții. Pentru mine cortina nu cade, ci se ridică. Ipotetic îmi dezleg piatra de la picioare și încep să dau din ele, până reușesc să-mi găsesc echilibrul. Nu cred că aș putea să-mi îmbrac timpul arhaic pe mine și să-mi văd neputința din care mi-am făcut aripi pentru a nu rămâne niciodată în „fără soluții”. Azi, și toamna aș găsi polen pentru miere.
Printre multele defecte pe care le am, mi s-au infiltrat și câteva bune. Ador să întâlnesc oameni-fântâni, din care nu mă satur să-i beau fără cană. Există infernuri trăite care nu neapărat ne aduc inocența. Așa e omul. Experiența m-a învățat să mă uit la cer printre scânduri. De mult albastru ai putea „înstela” și picioarele ar pierde pământul. Cărțile și scrisul sunt un exercițiu de formare continuu, sunt asemenea coardelor care odată atinse, ar putea plesni. Armonia lor e măsura marcantă de care depinde melodia pe care vrei s-o auzi.
În cartea „Înger și demon”, Dan Brown ar spune așa despre reinventarea personală: „E o minciună nobilă, pentru că adevărul nu-l știe nimeni”. Viața câteodată se sparge ca un geam imens peste tine și asta i se poate întâmpla oricui, din diferite motive, diferite cauze sau situații. Omul se reinventează după moarte, însă eu n-am murit. Am schimbat prefixul și am măturat visele de fericire falsă din calea mea. Ca să-i faci o declarație vieții, trebuie mai întâi să trăiești. Și am început să trăiesc. Să trăiesc atent, cu pași mici, apoi mai mari, alergând, călătorind, urcând, sărind… în casa mea, în lumea mea, în viața mea.
Fericirea e atunci când: De fiecare frunză mi se spânzură câte un gând că primăvara nu-i doar un cuvânt, ci toată planeta Pământ că vara nu-i vară dacă de soare nu se leagă cireșele dulci și amare că toamna-i o veste hilară de moarte, iar plumbul din ea e-o vorbă din carte că iarna în casele noastre-i Sahara și orice fir de nisip e o frunză cusută de vânt de care se spânzură-n gânduri ninsoarea.
Cu fiecare vară, scenariile mele se schimbau, la fel cum ploaia spăla asfaltul. Mă refer la ce să devin când voi fi mare. Probabil, nopțile am fost în toate profesiile lumii: Valentina Tereșcova – cosmonaut, educator la grădiniță, vânzătoare, profesoară, actriță (o îndrăgisem pe Svetlana Toma), scriitoare etc. Dar niciodată nu m-am gândit că voi deveni notar, cu Facultate de Drept absolvită. Viața uneori e foarte ciudată.
Elizabet Gilbert: Mănâncă roagă-te, iubește și Octavian Paler: Viața pe un peron, sunt printre cărțile ce m-au marcat. Ar fi mai multe, ar fi cam sute de cărți. Lista ar ține cam câte pagini are revista VIP Magazin.
Cel mai mare regret este timpul. Prea repede ni se destramă viața și prea pentru puțin venim în lumea asta. De altfel mai bine mă nășteam un fluture de-o zi, tulburând astfel miezul zilei, mă dedicam unui singur scop, viermuind viața.
Pe raftul unei zile ne așezăm noi orele ca păsări la fel cum ele se așează-n dungi pe fire de electricitate și numără-n secunde sticle sparse de asfalt de parcă s-ar așeza în amintiri anii care nu se mai refac asemenea acelei căni cu toarta ruptă dar cât exstaz se-ntâmplă în cădere de parcă orele ar naște-n zi copii ca niște zilișoare mai mărunte și peste noapte ar îmbătrâni da, zilele se nasc la fel cu fluturi și în stomacul lor s-aprind pe rând și zori, amiezi, și chiar amurguri un raft de vieți ca orele în vânt.
