Ne dăm întâlnire la oră matinală. Una din zilele cu ploaie rece. Ceaiul, încă fierbinte, de un sfert de oră așteaptă tăcut să-și deschidă dulceața la venirea Cristinei Scarlat…
În jocul minutarului, îi aud pașii, mă salută zâmbetul cald și îi pornim pe urme… pe urmele artistei care, și în scenă, și după culise, este și soare, și ploaie, și ecou, și liniște…
Cristina nu este deloc o femeie simplă… răstoarnă munții, îmbracă cu personalitatea sa orice scenă, iar, pe lângă succes, caracter, forță, uneori plânge ca un copil. Cu sinceritate pură.
Ah, câte contraste…
În urma mea de femeie sunt mama… bunica… străbunica…
Mama deseori spune că m-am născut „babușcă”, un fel de copil îmbătrânit, care prinde sensurile din mers. E ceva timp de când conștientizez că acele chei care deschid în mine cufărul înţelepciunii le-am împrumutat de la ele. Poate o fi din motiv că tot mai mult înţeleg cum este să găzduiești o inimă de mamă!?
Urma de dragoste necondiţionată mi-a desenat-o tata.
Probabil povestea lui despre un oraș în care Primăvara e mereu acasă m-a făcut să cred că inima mea poate da în floare alături de un singur bărbat. Și acel bărbat știe cum să mă facă fericită. Oare câte d¬in primăverile de până azi, mi le-a adus alt bărbat, decât Tata?
Urmele din copilărie sunt un fel de uvertură pentru destin.
Ale mele au fost la Jora de Mijloc, pe malul Nistrului. Și pentru că generaţia de azi nu prea are luxul de „a păși desculţ”, mi se întâmplă deseori să-i „descalţ de capricii” pe elevii mei care se joacă cu mine „de-a ţurca”, atunci când e vorba de disciplină și muncă. Cum o fac? Matur! Argumentez fiecare pas și-i ţin de mână cu plăcere, doar dacă mi-o cer…
În urma părinţilor mei răsare mereu iubire.
Cât mă avântam în lupta cu morile de vânt, părinţii mei căutau cum să-mi explice că dragostea ori se întâmplă, ori nu are rost să o cerșești. De ce oare uneori uit să văd ce urme de flori lasă pe cale iubirea lor?
Nu pun bani la ciorap. De aceea pe urmă pășesc incomod.
Spre regret, nu sunt omul care își face rezerve de bani. La începutul pandemiei am plecat în Dubai, la o prietenă care locuiește acolo. Mizam să-mi recuperez cheltuielile din evenimentele comerciale ce urmau. Dar a venit o perioadă în care „am recuperat” prin răsfăţul și grija părinţilor mei. Oare eu voi avea posibilitatea să-mi pot ajuta copiii la orice vârstă?
URMEază să fiu bătrână,dacă voi avea binecuvântarea din partea vieţii.
De mică, îmi imaginam cum arăt bătrână. Și mi-ar plăcea să mă cunosc și așa. Unica frică ar fi să nu fiu utilă… Care este secretul unei bătrâneţi frumoase?
A fi mamă este sinonim cu a lăsa pe cineva în urma ta.
Ceea ce învăţ să fac este să-i încurajez pe copiii mei să-și îmblânzească fericirea. O fi asta din cauză că eu am înţeles „elementarul” mult mai târziu decât ei, sau e o evoluţie naturală prin generaţii?
Urmele copiilor în sufletul nostru sunt lecţii pentru totdeauna.
Fiul meu este un profesor pentru mine. Unul care, în pofida tuturor provocărilor, m-a învăţat să fiu înţelegătoare. Fiica mea m-a învăţat să accept grija și recunoștinţa, ceea ce nu reușeam să accept de la nimeni, niciodată. De ce la școala părinţilor nu ni se spune că jertfa pentru copii este alegerea noastră pornită din egoism curat? Doar ei nu ne-au cerut să-i aducem pe lume pentru noi.
A îngriji de urmele maternităţii, depuse în kg, este necesar!
Nu demonstrez nimic, nimănui! Slăbesc și lucrez asupra mea pentru că vreau să mă simt bine în pielea mea. (După naștere, timp de 8 ani de zile, aveam sub 100 de kilograme). În timpul sarcinii am adăugat cca. 35 de kilograme, urmele lor m-au educat să trec la regim sănătos. Și da, este un efort mare de a da „urmele” jos! De ce e mai ușor să lupt cu kg în plus decât cu minusul de bun simţ al unor oameni?
Există o singură urmă care mă face vulnerabilă. Și asta este dragostea.
La 19 ani eram fericită că iubesc. Îmi urmam inima.
Acum, la distanţa de 20 de ani, parcă aș vrea să facă alţii cărări până la inima mea, nu eu să caut cum să construiesc șosele. Poate Sergiu mi-a tăiat așteptările în 4, oferindu-mi ani și șansa să mai încerc o dată?
În familie nu există pe urmă! Familia e gândită să fie mereu lângă tine acum.
Dar când te căsătorești la 19 ani, nu știi ce urme îţi poate lăsa curiozitatea de a fi lipit de cineva. Pe urmă au fost acte, tăceri, supărări, iertări, viziuni diferite… Acum, dacă ar fi să se întâmple, aș face alţi pași? Nu știu…
Am în urmă un divorţ.
Dar am și experienţa de a fi îndrăgostită, soţie, mamă, partener… Tatăl copiilor mei rămâne a fi un om important, care mi-a dat lecţii de viaţă fără preţ. Le-aș fi putut citi într-o carte? Nu prea cred…
După durere urmează eliberarea.
Suntem mai mereu prizonierii propriului egoism. Ţinem la ce ne imaginăm, așa de parcă alte scenarii nu există. Și doar când nu ne mai este frică de durere, urmează libertatea. Unde oare se vinde această pastilă care să ne ușureze durerile eliberării?
O urmă vag conturată.
Nu mi place mirosul constant al mâncării în casă. Gătesc foarte rar și doar din plăcere. Poate din motiv că-mi amintește despre o vreme când eram nevoită să gătesc pentru cel care nu a știut cum să-și potolească foamea cu bucatele mele?
Urmele în vânt sunt ca vorbele.
Să încerci să lipești un pahar spart e o ocupaţie inutilă, care ne fură timpul. De ce am înţeles de unde bate vântul atât de târziu?
PENTRU A CITI INTERVIUL INTEGRAL COMANDAȚI REVISTA ONLINE ÎN SECȚIUNEA SHOP!