Să te reţii prea mult lângă o femeie ca ea nu este uşor, mai ales dacă eşti bărbat. Bărbaţii din viața ei nu au rezistat prea mult şi s-au evaporat cumva într-un mod inteligent şi logic, şi chiar oficial. Dar interviul nu e despre ei. Interviul acesta e despre o femeie extrem de puternică, extrem de colţuroasă dacă are cu cine şi agresivă atunci când întâlneşte prostia umană. O şi invidiez puţin, nu pentru că îi vin politicieni în emisiune sau vedete ale societătii civile. O invidiez pentru că a mai născut un copil la 40 de ani, pentru că este liberă şi fericită, pentru că are o bunică care a aflat ce este dragostea aproape de 80 de ani (de la al treilea soţ care s-a grăbit să moară înainte ca ea să se plictisească de el), o invidiez pentru că ştie ce vrea şi pentru că este împăcată cu sine. Off, ce mult contează împăcarea asta pentru echilibrul nostru de femeie! Mai multe nu vă spun. Citiţi singuri!
Femeia și jurnalista Elena Pahomova, cât de multe intersecții există între aceste două personaje? Cred că sunt mai multe. Mai este cetățeanca Pahomova, uneori prea activă și emotivă, mai este vecina nu întotdeauna plăcută, plus admiratoarea entuziastă a artei. De la jobul meu am preluat, în viața de zi cu zi, tupeul și dorința de a obține adevărul. Deși nu îmi place când mi se sugerează: „Păi, sunteți jurnalist. Sunteți obligată să ne ajutați!”. Ginecologii nu sunt rugați să muncească acasă și nici inginerii. Iar jurnaliștii, tot timpul. Pe de altă parte, întotdeauna încerc să ajut, dacă pot. Din dragoste pentru oameni, nicidecum din impuls de jurnalist. Jurnaliștii sunt oameni mai incomozi (știm și noi). Ambițioși, cinici, tăioși.
Iar femeia din mine le unește cumva pe toate astea. Ba vrea să stingă focul într-o colibă, ba să oprească un cal, ba să țină piept sau să strângă la piept.
Cum ai ajuns jurnalistă? E o întâmplare, dar și o regularitate. Fiind studentă în anul patru la facultatea de Arte Plastice, am văzut la televizor anunțul „angajăm jurnaliști”. Era exact momentul în care mi se părea strâmt și plictisitor să mă limitez doar la studii, îmi doream să încerc ceva ieșit din comun. Am mers știind sigur că nu mă vor lua. Din acest motiv, eram și foarte liniștită, dar și exagerat de încrezută în puterile mele și… am trecut. În concurs erau 200 de persoane pe un loc. Am fost selectați doar trei. În prima perioadă, nu se lipea de mine acest job. Redactorul, cu o formă acută de toxicoză, nu lăsa pe nimeni să trăiască. De cum a plecat în concediul maternal, s-a început activitatea normală în redacție. Peste jumătate de an, eram deja la prima transmisiune în direct de o oră, iar peste un an, la primul film documentar. Timpul de bază îl petreceam la știri și îmi continuam studiile la Academia de Arte. Inițial, era foarte greu să combin lucrul cu învățătura, dar mai târziu, a mers totul ca pe roate. Au fost câteva televiziuni. Un proiect mai interesant decât altul. Datorită echipelor, bineînțeles, pentru că un proiect nu poate fi interesant de la sine.
Nu pari o jurnalistă tolerantă… Când și în ce circumstanțe se manifestă agresivitatea Elenei Pahomova? Nu e agresivitate, e mai degrabă rigiditate. Rezultatul muncii la funcții de conducere, nu în cea mai agreabilă atmosferă. O nouă etapă a dezvoltării mele profesionale a început după venirea la Publika TV. La asta nici măcar nu puteam visa. O femeie cu nume rusesc are puține perspective în această țară pentru a-și dezvolta o carieră de succes, cu atât mai mult să ajungă la un post de conducere. Primii trei ani au fost o fericire nemăsurabilă, creativitate copleșitoare. Mereu inventam ceva. Râdeam mult. Uneori plângeam în singurătate. A fost o confruntare dură. În echipă erau colegi vorbitori de română cărora „nu le pui degetul în gură”. De aceea eram nevoită să le învăț pe toate din zbor, inclusiv cum să rezist în compania rechinilor. Timp de un an lansam zeci de campanii sociale. Ultimul an însă nu vreau să mi-l amintesc. Știam că a fost dat ordin să fiu înlăturată. Am scris cererea de demisie. În aceeași zi, am fost sunată de la Tiraspol. Deși discuția despre posibilitatea de a munci acolo era în curs de mult timp.
Uite acolo am înțeles ce înseamnă adevărata opoziție. Acolo nu e doar o atitudine dură, dar și agresivă față de jurnaliști. Iar eu eram un intrus, „chestiuță de la oraș”. În primele luni, puteai extrage sare din perna mea. O umpleam cu lacrimi. Apoi m-am obișnuit cu probabilitatea continuă de lovitură și cu singurătatea. În schimb, aveam colegi minunați, talentați, care învață ușor și prind fiecare cuvânt de-al tău. Așa am reușit. Postul TV a început să fie urmărit de toți. În jumătate de an, s-a schimbat radical.
Mai greu a fost să trec peste felul în care a fost primită la Chișinău decizia mea. Cunoscuți vechi, buni (cum îmi părea), treceau pe cealaltă parte a străzii, nu îmi răspundeau la telefon. Mulțumesc prietenilor adevărați, care m-au ajutat să depășesc toate acestea. În general, am revenit cu eticheta „rusoaică pentru totdeauna” și… am acceptat-o. Deși, în raport procentual, nu am în mine mai mult sânge rusesc decât de altul.
Mitul despre rigiditatea mea este totuși un mit. Exigentă, nu-mi place minciuna, josnicia și slăbiciunea. Asta da. Și, în aceeași măsură, nu tolerez asta nici la propria persoană.
Ce contează la un jurnalist de televiziune? Ce ai tu și nu au alții? Un om de televiziune gândește vizual, în imagini. În orice situație din viață ai regrete: eh, păcat că nu am filmat, era un cadru frumos.
În prezent, pe ecranele moldovenești este deficit de personalitate. Despre prezentatorii de emisiuni nu e nevoie să vorbim. Majoritatea arată de parcă au fost turnați după un șablon, sunt identic machiați, îmbrăcați, vorbesc la fel. Dar dacă mai și muncesc, înseamnă că asta cuiva îi convine.
Diferența dintre mine și alții? Probabil este faptul că am încetat să joc. În present, sunt la TV la fel cum sunt în viață. Doar că nu port costume în afara platoului de filmare.
Cum ai descrie Moldova anului 2018? Harababură. Dezamăgire. La limită. Îmi pare rău de oamenii care au lăsat mâinile în jos și părăsesc țara. E tot mai greu, aflându-te peste hotare, să găsești motive de mândrie.
Cum vezi Moldova din 2023? Fiica mea va merge la școală. Sper că la școală rusă. Sper că în Moldova.
Numește-mi cinci cele mai frumoase lucruri din viața ta. Nașterea fiului meu. Nașterea fiicei mele. Iubirea. Munca. Impresiile adunate din comunicare, cărți, călătorii.
Care a fost cea mai dificilă decizie în viața ta? Eu iau decizii ușor și rapid. „Gândesc” din perspectiva mea – întotdeauna am capacitatea de a-mi impune cele mai acceptabile condiții pentru mine (numai să nu citească angajatorii asta :)).
Care a fost cea mai dificilă decizie pe care ai luat-o în anul 2018? Divorțul.
Dacă ai putea întoarce anii înapoi, ce ai schimba în viața ta? Aș învăța mai multe limbi și nu aș renunța la pictură.
Vorbește-mi despre copiii tăi. Nu ar fi trebuit să-mi pui această întrebare. Despre Sașa și Uli pot vorbi la nesfârșit. Ambii au apărut în viața mea atunci când mi se părea că nu mai am poftă de viață și putere de luptă. Nu-mi doream nimic. Îmi place sarcina. Este o plutire, creație, senzația că ești Universul în care se naște o nouă viață. M-am bucurat însă de plăcerea maternității abia după 40, când s-a născut fiica mea. Acum savurez fiecare moment. Cum spune Geta Burlacu, până la 40 de ani vorbești cam așa cu copiii tăi: „Cât se poate? Încetează!”, iar după 40 „О! Și așa se poate? Hai să încercăm împreună!”
Alexandru are 16 ani. Este un tânăr extrem de serios și mai introvert. Înalt, blond și frumos, cu ochi albaștri. La sigur tehnician. Cu el e interesant să comunici, deși este destul de greu să-l provoci la discuții. În acest an am realizat că băiețelul a devenit bărbat. A stat între mine și abuzator. A început să vorbească cu o voce atât de calmă, sigură și a convins. Așa că în casa noastră este un Bărbat.
Uliana are doi ani. Oh, este un adevărat uragan. Copilul ăsta nu are nicio îndoială că întreaga lume este creată exclusiv pentru ea. Iar noi nu o descurajăm. Un om înțelept mi-a zis: veți avea o fetiță și atunci veți înțelege ce înseamnă să fii femeie. Și, ca întotdeauna, a avut dreptate. Văd în ea reflecția mea, continuarea mea. Îmi ghidez copiii fără a le limita libertatea, încercând doar să îi protejez de boli și pericole. Cucuiele și le asumă singuri. Ungem împreună genunchii cu iod (nu-mi place verdele de briliant încă din copilărie) și mergem mai departe prin viață. S-a întâmplat odată să uităm și eu și bona să îl luăm pe băiat de la grădiniță. El ne-a așteptat foarte calm, jucându-se cu paznicul. Apoi l-am întrebat: „Sașa, te-ai speriat? Nu ți-ai făcut griji?”. El a răspuns: „Voi mă iubiți atât de mult, încât pentru nimic în lume nu m-ați fi uitat undeva. Vreau ca cei doi copii ai mei să aibă pentru totdeauna senzația că familia îi va susține oricând. Din păcate, eu am fost lipsită prea devreme de această senzație.
Nu e prea mare diferența de ani dintre copiii tăi? Cum se împacă?
Regret doar că am numai doi copii. Diferența de 14 ani ne-a permis să evităm dificultățile crizei de la 40 de ani. Nu am avut emoții în privința atitudinii fiului nostru. Copiii au o relație deosebită. De parcă s-ar rușina să-și mărturisească unul altuia dragostea. Dar ea este atât de evidentă încât e imposibil să nu fie observată. Relațiile lor se dezvoltă. Urmăresc cu interes acest proces. Sașa a devenit mai responsabil. Și acum avem un motiv în plus să comunicăm: ei și ce a mai făcut ea astăzi?
Crezi în poveștile de dragoste cu happy end?
De ce ar trebui să fie un sfârșit fericit? Mai bine o continuare. Și în iubire cred – și în cea la prima vedere. În viață se pot întâmpla de toate. Important este să nu-ți pierzi interesul față de ea.
Cât durează dragostea?
Totul este individual. Să vă povestesc despre bunica mea. A trecut în neființă la 80 de ani. La 75 de ani afirma sigur că nu există iubire în lume, doar atracție reciprocă. Dar într-o zi m-am uitat în gentuța de cosmetice a bunicăi, la rugămintea ei, și am văzut o scrisoare de la cel de-al treilea soț al său, care decedase de curând. Doamne, ce mesaj minunat era în ea! Scris de o persoană trecută de 80 de ani! De parcă scrisese un tânăr îndrăgostit. Și bunica păstra această scrisoare și o purta pretutindeni cu ea. Am întrebat-o: „Ei, și ce spuneai despre iubire?” Ea a răspuns: „Acum am înțeles cum e. Ea există!” Dar fiți atenți, era vorba de al treilea soț și ei erau practic proaspăt căsătoriți ))).
Cum se întâmplă că doi oameni care la început se completează perfect, împart aceeași meserie, au un milion de lucruri de discutat, ajung să nu mai poată trăi împreună?
Naiba știe.
În cazul tău cum a fost?
E o cale evoluționistă pe care am parcurs-o împreună. Și e doar a noastră.
De ce ți-e frică, ca femeie?
Nu-mi place când copiii se îmbolnăvesc. Și ai mei, și ai altora. Toate celelalte pot fi depășite.
Ti-e frică de anii care trec, de ideea că s-ar putea să nu mai iubești vreodată?
Deja ți-am povestit istoria bunicăi mele. Totul abia începe.
Cât de mult timp ai pentru tine acum, când fiica ta este încă foarte mică?
Mi-aș dori să mă satur de somn. Pe lângă Uli, mai sunt și antrenamentele matinale ale feciorului, pregătirile pentru școală. Dar sunt o persoană organizată, parcă îmi ajunge timp pentru tot. Fiecare zi îmi este programată pe ore.
Avem o bonă minunată, care ne este alături deja de 16 ani. Fără ea nu mi-ar fi reușit multe lucruri și multe nu s-ar fi întâmplat. Pentru copiii mei, ea și familia sa i-au substituit pe părinții care au plecat prea devreme. Pe lângă asta, în cei doi ani petrecuți la Tiraspol, am adunat atât de mult dor de casă, că încă nu mi l-am potolit.
După ce toată lumea merge la culcare, ce face Elena Pahomova?
Caut în grila de programe ceea ce-mi este interesant, citesc, scriu. Majoritatea scenariilor, proiectelor, documentelor au fost scrise de mine între miez de noapte și ora patru dimineața. Însă urăsc să mă trezesc devreme. Dar trebuie.
Text: Rodica Cioranică
Foto: Natalia Mitereva